Cristian Meleşteu, Radiografia unei zile de mai, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2012, 199 pag.

Volumul lui Cristian Meleşteu, Radiografia unei zile de mai, a fost premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2012. Autorul (n. 1977) nu se află la debut (a mai publicat versuri şi proză), dar abia acum are şansa, prin numele unei edituri prestigioase, să devină cunoscut în lumea literelor.
Cele trei povestiri din Radiografia unei zile de mai au „fabule” diferite, însă discursul narativ este unul comun, chiar dacă în prima relatarea se face la persoana I, iar în celelalte, la persoana a III-a. În proza care dă titlul cărţii, un scriitor-ziarist ajunge, înainte de 1989, la ospiciu. Îngerii de pe pereţii capelei din apropierea stabilimentului de boli psihice îi îndeplinesc trei dorinţe, ca răsplată pentru munca de reîmprospătare a picturii aşezământului religios. Una dintre acestea i-l aduce coleg de cameră pe medicul care-l trimisese la nebuni, fost colaborator al Securităţii. Scriitorulziarist îl decapitează cu un topor, îi fură o pernă de bani (verzişori) şi devine, după revoluţie, un om bogat, cu afaceri manageriate de o nevastă pragmatică, pe care o omoară, la un moment dat, accidental. Aventura extraordinară continuă printr-o decizie autoimpusă de ispăşire a păcatelor într-o mină, participarea la o mineriadă, îndrăgostirea de o femeie de-a locului. În Colonia subterană, un bărbat torturat de neputinţa de a dormi intră în lumea homleşilor, a aurolacilor din canale, cărora le devine şef şi le impune o organizare strictă. Cu reprize de narcolepsie şi şedinţe periodice, viaţa din subterană curge monoton şi mulţumitor, până în clipa în care doreşte o fată. Gelozia îi ruinează însă şi dragostea, şi construcţia „monarhică“ a coloniei de aurolaci. Ultimul pahar de vin (Fals tratat despre o iubire imposibilă) este istoria unei obsesii erotice: un tânăr numit Nazaret vede într-o zi o necunoscută şi nu mai scapă de imaginea ochilor ei verzi. Pleacă la studii în Franţa, cu o bursă, şi o „regăseşte“ pe femeia visurilor sale într-o dansatoare de noapte, de culoare, Yvonne. Pe care o împarte o vreme cu prietenul şi colegul de cameră, întrucât acesta risca să se stingă de boala erosului. Altruismul ţine până când Yvonne rămâne însărcinată. În timp ce Nazaret şi Yvonne se căsătoresc, Kanel, sub influenţa drogurilor, se aruncă pe geam împreună cu pruncul celor doi. Pe Yvonne, care-şi pierde minţile de durere, o ucide prin sufocare şi se reîntoarce în ţară. Din postura de parlamentar o cunoaşte, în sfârşit, pe necunoscuta cu ochii verzi, soţie acum a unui producător de vinuri. Afaceristul îl momeşte cu propria nevastă pentru a susţine o lege în domeniu, iar după ce-şi atinge scopul îl înjunghie în cramă, înaintea unei petreceri. Femeia poartă însă în pântece copilul lui Nazaret.
Cadrele realităţii ordinare sunt împănate – după cum se poate vedea – cu întâmplări hard core, dar şi cu viziuni onirice sau halucinaţii. Totodată, cam ca în Bunavestire a lui Nicolae Breban, naraţiunile acestea, cu protagonişti ce par unul şi acelaşi, scot la vedere schelete culturale, mitice ori de basm (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, romanul cavaleresc, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noul Testament etc.). Măreţia hipotextelor basculează, şi aici, în ridicol şi şarjă: de pildă, ceea ce se anunţă ca un turnir de arme nu va fi decât un joc de table; lui Kanel, prietenul cu care vânase lei în vechime, întors din Împărăţia Umbrelor, Nazaret îi oferă iubita pentru a-l salva de la o nouă moarte ş.a. De aceea, formula prozei lui Cristian Meleşteu este un amestec insolit de realism senzaţionalist şi de fabulos parodic, iar stilul pendulează mereu între poezie, kitsch şi ironie: „Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în dreapta şi-n stânga, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în sus, nu zburau peste o ţară, ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic şi scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceaţă, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălţime, aşa că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! «Am ajuns deci în ţar㻓; „îşi vându toate afacerile şi bunurile şi cumpără cu banii obţinuţi sâmburi verzi, vrăjiţi, pe care îi arunca pe pământ şi creşteau din ei biserici ale iubirii. Apoi, încălecând pe asin, plecă pribeag în lume, să propovăduiască tuturor iubirea. (...) Pocăiţi-vă, ascultaţi cuvântul meu şi iubiţi-vă! Ieşiţi cu puştile, cu sapele, cu furcile şi nimiciţi fără milă, ca pe-o năpârcă, pe toţi cei care au uitat să iubească! Faceţi dragoste, nu război! (...) Să nu ziceţi că nu v-am zis, în curând vor ieşi îngerii să se iubească prin cârciumi, vor coborî sfinţii de pe pereţii bisericilor să conceapă copii prin şanţuri...“.
O carte cu un soi de drame bufe, care reţine atenţia prin dexteritatea literară a prozatorului.