Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Două povestiri de Sônia Coutinho de ---

Sônia Coutinho este una dintre misterioasele figuri ale literaturii braziliene actuale. A câştigat de două ori cel mai prestigios premiu literar al ţării sale – Prêmio Jabuti – , e considerată inventatoarea unui nou gen literar, „romanul crimei”, ilustrat prin trilogia ce conţine titlurile Trageţi în Sofia, Cazul Alice şi Sânii Pandorei. A publicat mai multe culegeri de nuvele şi povestiri în care construieşte migălos philogii bizare pentru personaje deseori insignifiante, sau pentru avatari ai propriei sale persoane, cum pare să fie şi ultimul text prezentat aici. Cu toate acestea, deşi apare în antologii colective de proză scurtă în numeroase ţări şi a devenit chiar subiect al unor cercetări universitare, asemeni altor scriitori din generaţia sa ajunsă la deplină maturitate, autoarea este puţin cunoscută dincolo de cercul unor cunoscători din Rio de Janeiro sau din Salvador de Bahia. A publicat 11 cărţi şi a tradus alte 30, în special din literatura americană actuală. Dirijează, de asemenea, o interesantă revistă literară electronică – „Sidarta”.


Eu şi coiotul lui Joseph Beuys

Ceva mai devreme păşeam pe malul Lagunei, când mi-am amintit brusc: călătorisem în acelaşi avion cu Joseph Beuys când el s-a dus la New York cu expoziţiaspectacol „I like America and America likes me”. Trăisem aşa ceva, deşi pare un vis! S-a întâmplat în1974, pe vremea când încă eram un soi de papă-lapte! Azi sunt Juan Bingen, mă cunoaşte toată lumea...
S-a nimerit să stau pe un scaun nu departe de cel al lui Beuys şi l-am urmărit de aproape, când a coborât din avion.
Îl aştepta un grup de prieteni la Aeroportul Kennedy. Spre surpriza mea, ei l-au înfăşurat imediat într-o bucată de pâslă.
În următoarea secvenţă a apărut o ambulanţă. Era una care îl aştepta, iar Beuys a fost vârât imediat în lăuntrul, tot înfăşurat în bucata de pâslă. Aşa l-au luat şi l-au dus spre René Block Gallery. M-am îndreptat şi eu tot într-acolo, după ce mi-am lăsat valizele la hotel.

*
* *

M-a provocat azi să-mi aduc aminte de Beuys faptul că am văzut, bătută în cuie undeva la marginea Lagunei, o pancardă pe care scria USA, trei litere mari şi negre, barate de două linii roşii încrucişate, ca un veto absolut.
Ca şi cum ar fi spus, pe dos de cum spunea Beuys: „I dislike America and America dislikes me”.

*
* *

Beuys, pilot pe Luftwaffe în cel de-al Doilea Război Mondial, căzuse cu avionul în Crimeea.
A fost salvat de un frig cu multe grade sub zero, de nişte localnici tătari, care l-au uns pe tot corpul cu grăsime şi l-au învelit într-o bucată de pâslă.
De atunci s-a obişnuit el să folosească şi pâsla şi untura ca materiale necesare muncii sale.

*
* *

În acea zi din 1974, în New York, eu l-am observat pe îndelete, în galeria unde urma să stea închis timp de o lună ca un coiot viu.
Când am ajuns, Beuys continua să stea înfofolit în bucata lui de pâslă. Avea alături o lanternă electrică, un exemplar proaspăt din „The Wall Street Journal” (i se aducea unul în fiecare zi, după cum mi s-a spus) şi un baston ce părea un soi de bâtă de cioban.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost însuşi coiotul, care se fâţâia de colo-colo prin sală. Uneori, Beuys desfăcea din bucata lui de pâslă şi-i dădea să mănânce.
Azi, imediat ce am intrat în casă, după ce dădusem ocolul Lagunei, m-am dus direct la computer să caut pe internet imagini de la acea „performance” şi ceea ce se scrisese despre el.
Am citit şi explicaţii despre prezenţa coiotului, care nu mi se par foarte exacte.
Spune Emily Rekow: „Alegerea unui coiot a fost, probabil, recunoaşterea unui animal ce are o mare semnificaţie spirituală pentru americanii nativi, sau ea echivalează cu un comentariu al lui Beuys despre o ţară care, în tendinţa sa expansionistă spre Vest, a devenit America cea pierdută”.
Găsesc, de asemenea, şi cuvintele unui oarecare Thorsten Scheerer: „Coiotul, care îl aştepta pe Beuys în galerie, reprezintă un simbol pentru americanul de pe coasta vestică. Beuys dorea să trăiască şi să comunice cu acest coiot pentru o perioadă de timp. Dar de ce ambulanţa? Şi de ce urgenţa? Oare trebuie să ne grăbim ca să ajungem la aşa ceva? Există un secret ce ne rămâne necunoscut?”
Şi o frază chiar de a lui Beuys: „Actul meu creator este întreg procesul trăirii”.
Am citit şi alte lucruri despre el şi munca lui: „Se îmbrăca şi se comporta într-un mod foarte special...Ca un şaman...Arta era, pentru Beuys, un mijloc de autovindecare şi de transformare socială...El considera că, atunci când reprezenta ritualurile inventate de el, reuşea să influenţeze şi lumea din jurul său...”
Îmi închid computerul.
Dar încă nu reuşesc să uit de coiot.
De animal în sine.
Cu trecerea anilor, din cauza acelei dihănii pe care Beuys a dus-o să locuiască cu el în galerie, am citit multe lucruri despre coioţi.
Mi-a plăcut mai mult ceea ce am aflat despre coiotul din Texas, cunoscut şi sub numele „lupul de preerie”. Am văzut fotografii cu el. Pare să aibă un corp de căţel, cu coadă lungă de care atârnă tot felul de peri suri. Blana coiotului de Texas capătă nuanţe gălbui pe picioare şi pe urechi, dar pe burtă şi pe piept cenuşiul e ceva mai deschis.
Nu e un animal prea mare, cântăreşte în medie cam 15 kilograme.
O altă informaţie care m-a încântat: coioţii au ochi de un galben decolorat, care pe timpul nopţii lucesc în tonuri aurii, uşor verzui.
Şi am aflat că sunt fiinţe foarte inteligente, curioase şi adaptabile, şi că locuiesc în medii diverse, unele din ele în Vestul american.
Se ţin la distanţă de fiinţele umane, dar se obişnuiesc cu persoanele care le dau de mâncare.

*
* *

Mărturisesc, de când am văzut animalul acela în galerie, în fiecare noapte, de îndată ce închid ochii şi încerc să dorm, văd coioţi. Ei urlă jalnic, sau latră strident, şi umplu insomniile mele de cântări sinistre.


După douăzeci de ani

Cei doi au luat trenul în Frankfurt. Câteva persoane îşi luau la revedere de pe platformă cu gesturi foarte avântate. Nicicând nu mai văzuse aşa gesturi de despărţire.
Trenul urma valea Rinului, iar cei doi zăriră numeroase castele foarte vechi pe vârfurile unor coline.
Ea începu să vorbească fără să se oprească, iar el asculta, liniştit. Un bărbat foarte gentil.
Iar ea era tânără şi frumoasă, ştia că putea să vorbescă cât i-ar fi fost pe plac şi nimeni n-ar fi avut ceva împotrivă.
Când au ajuns în gara de la Köln, erau şi alte persoane din Organizaţie care îi aşteptau.
O primire atât de prietenoasă, nu mai avusese nicicând parte de aşa ceva.
Dar poate totul fusese pregătit pentru bărbatul cumsecade care o însoţea. Bărbatul pe care, după acea călătorie, nu l-a mai văzut niciodată.
În acele momente, nu şi-a dat bine seama de acest lucru. Abia dacă a strâns mâinile vânjoase care i se întindeau.
Şi, dintr-o dată, când îşi înălţă ochii spre acoperişul de sticlă al gării, zări unul din turnurile Catedralei.
Începu să râdă, cu toată gura deschisă, fără să încerce să-şi mai ascundă, cum, de obicei, făcea, dinţii pe jumătate strâmbi.
„A fost unul din momentele cele mai fericite din viaţa mea”, avea să-i spună ea cuiva, după douăzeci de ani.
Dintr-o viaţă aproape lipsită de alte momente asemănătoare, se gândeşte ea, imediat după. Dar nu o spune.

Prezentare şi traducere de Dinu Flămând

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara