Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Două lumi de Daniel Cristea-Enache

Marius Chivu,
Sfîrşit de sezon, povestiri,
Editura Polirom, Iaşi, 2014, 248 pag.

Agreabilă lectura unui volum de povestiri precum Sfîrşit de sezon de Marius Chivu, prin contrast cu truda parcurgerii unor cărţi de proză „adînci”, în care autorii vor să dea, pe cel puţin şase sute de pagini, „totul”, solicitînd clemenţa cititorului şi indulgenţa criticului. Ca şi în povestirile însele, cu personaje aflate în vacanţă şi dotate cu e-readers, volumul de faţă ar putea fi citit oriunde şi oricînd, în aşteptarea metroului sau la coafor, excepţie făcînd cele trei proze de mai mare întindere, care sînt mai ambiţioase, dar mai boring.

Autorul pendulează, focalizînd pe cîte un protagonist masculin şi sensibil-viril, între două lumi pe care pare să le cunoască îndeaproape: cea a satului românesc, cu îndeletnicirile şi ritualurile specifice, şi cea cool, cu corporatişti şi hipsteri, „ong-işti de toate cauzele”, metrosexuali şi neohipioţi, „vamaioţi old-school” and stuff. Pendularea se face în acelaşi sens aproape de fiecare dată: un încă-tînăr bărbat, afirmat la oraş, revine în locul obîrşiei rurale, pentru a-l privi cu melancolie şi milă, explicabile ambele prin sentimente familiale de copil şi nepot.

În familie, povestirea cea mai bună, problematizează mai convingător ceea ce Întoarcerea doar tematizează. Se simte că biograficul îşi adaugă aici constituenţii unui „conflict” vechi, în care fiul vrea să-şi facă viaţa altfel decît după proiectul tatălui. Petru, la 32 de ani, se gîndeşte la cu totul altceva decît la nunta visată, pentru el, de tată –, iar neînţelegerea înmuiată de dragostea dintre ei este urmărită pe tot parcursul povestirii. Ar fi nevoie de un fiu care să ţină mai departe familia măcinată de boli (mama în spital, bunicii avînd nevoie de supraveghere atentă şi îngrijire), de un urmaş care să intre în „rîndul lumii”, însurîndu-se şi făcînd copii – numai că urmaşul are cu totul alte planuri şi nu intră în idealul lui să se reîntoarcă definitiv la ţară, pentru a deveni capul gospodăriei „Ieparilor”. Timpurile s-au schimbat şi dincolo de gadget-urile, de blugii şi de converşii orăşanului de primă generaţie e o incompatibilitate structurală între lumea în care el a intrat şi cea de care s-a desprins.

Revenirea la ţară presupune, aici, un inventar cvasicomplet şi fragmente descriptive consistente, ca şi cum refamiliarizarea celui plecat cu sfera rurală ar trebui susţinută compoziţional şi stilistic. E drept că unele dialoguri sînt mai degrabă naive, autorul neavînd adîncimea propriului subiect. Un prozator mai experimentat ar fi putut evita asemenea capcane de umor involuntar: „Cînd ajunseră acasă, tatăl îl întrebă ce-ar vrea să gătească Ica pentru masa de seară, iar băiatul alese pui cu mujdei şi cu mămăligă. Tatăl fu satisfăcut de pofta lui şi-i spuse că are cocoşul potrivit.” (p. 39). Frumoasă e în schimb comunicarea cu iapa familiei, cu transcrierea ei într-o scenă pe cît de scurtă, pe atît de pregnantă: „Ieşi din curte şi găsi iapa păscînd lîngă gard, sub salcîmi. Băiatul lăsă cizmele în iarbă şi scoase din buzunarul blugilor un măr. Iapa veni spre el, îi luă mărul din palmă lăsîndu-i în loc o bală şi îl strivi între dinţi cu zgomot.” (p. 38).

Cai, de rasă, vom întîlni şi în ultima povestire din carte, În faţa conchistadorilor, în care personajul este mai tînăr (24 de ani) şi mai predispus la experienţe noi. Mişcarea este de această dată cea iniţială: tînărul neexperimentat care descoperă lumea, iar nu cel care se întoarce, simbolic, într-o lume deja cunoscută şi „epuizată”. Alexandru, un român denumit ironic pop culture worm, se află la Londra, în vizită la o verişoară, cînd este captat de un intelectual rasat, septuagenar atras de acest proaspăt „sînge de latin”. Dialogurile se poartă în engleză între cei doi, Harry ajutîndu-l cu delicateţe pe young Alexander cînd acesta nu găseşte termenul potrivit.

Ca un unchi iubitor, primul îl va ghida pe al doilea şi va căuta să-i îndeplinească bucuriile şi plăcerile, într-un timp atît de scurt. Povestirea se prelungeşte prin plăcerea lui Harry de a fi cu Alexandru şi îşi mută cadrele finale la un hipodrom în care tînărul este de-a dreptul extaziat de cursele de cai, de energia conţinută în ele. Semnificativ, în timp ce versatul Harry rămîne la o distanţă, în tribună, tînărul în căutare de viaţă (pun italice fiindcă autorul marchează frecvent cuvintele, pentru a le da încărcătura emoţională cu care le folosesc personajele) va veni cît mai aproape de pistă. După care va alerga înapoi, la vîrstnicul şi experimentatul său tovarăş, pentru a-şi revărsa entuziasmul: „- Nu-ţi poţi imagina cum e acolo, lîngă pistă! începu el vizibil surescitat. Cum simţi pămîntul vibrînd sub picioare, cînd caii se apropie, forţa cu care trec pe lîngă tine şi pe care o simţi în tot corpul… Bucăţile de pămînt care sar din, din… – Hooves. – Da, bucăţile de pămînt care sar din copite şi te lovesc. E incredibil! Şi cît de mari sînt! Calul bunicului meu era un ponei pe lîngă ăştia.” (p. 235). Din păcate, proza este ratată la final, printr-o artificială circularitate – şi cu aceasta, calităţile pe care le-am putut găsi povestirilor lui Marius Chivu s-au terminat.

Să vedem defectele. Mai întîi, nu există o diferenţiere convingătoare între personaje, toate vorbind cam la fel, indiferent că-i vorba de o fată de 11 ani sau de un bătrîn cu povara altor bătrîni pe umeri. Nesigur în regimul individualizării epice, autorul le plasează în arii delimitate sociologic. Un personaj nu vorbeşte în felul lui de personaj, ci „ca la ţară”, cu efectul că toţi de la ţară vorbesc ca la ţară, spre deosebire de cei de la oraş, care vorbesc ca la oraş. Similar, Harry, care ar fi putut deveni un personaj memorabil, este un englez de manual, după cum Alexandru e un tînăr estic redus – din neputinţa prozatorului – la condiţia de tînăr estic. Lectura e uşoară şi din motivul că, odată prins acest fir, totul devine predictibil şi paginile se succed destul de redundant.

Povestirea pretinde o acumulare de tensiune şi un scurtcircuit, crearea unei atmosfere din cîteva tuşe şi capacitatea autorului de a da, prin replicile personajelor, contur lumii lor. Or, în Sfîrşit de sezon, intervenţiile personajelor în propria lor povestire sînt în acelaşi regim. În loc ca prozatorul să se plieze pe istoriile lor şi să le ruleze epic, acestea intră pe un calapod, cu schema de pendulare între două lumi şi cu aceeaşi incapacitate a autorului de a fixa mediul în care un personaj sau altul evoluează. Cărţii îi lipseşte o dimensiune, proza aceasta nefiind atît scurtă, cît fără volum.

Pe un asemenea palier valoric, nu mai au cum să surprindă pasaje nefericite sau de-a dreptul rizibile, atît în genul descriptiv, cît şi în formă dialogală. Iată cum descrie naratorul atmosfera unei petreceri cu copii în povestirea intitulată (cum altfel?) Petrecerea: „Prin toată camera zăceau împrăştiate maşinuţe cu baterii şi roboţi, mingi şi bile, figurine din plastic, pistoale şi piese de lego şi, în general, tot felul de jucării sau, mai exact, bucăţi de jucării.” (p. 75). Nici la persoana I, din Obiecte pierdute, lucrurile nu se prezintă mai bine. Îndrăgostitul ne oferă asemenea perle ale regimului erotic-epistolar: „Accept pierderea sentimentului, nu şi alterarea expresiei. Încerc să îndrept protocolul despărţirii noastre, scriind ceva mai acătării, în timp ce-mi apăr instinctele prihănite de purtarea ta.” (p. 140). Nivelul cel mai de jos va fi atins în La vulturul de mare cu peştele în gheare, unde tînărul căruia tocmai i s-a administrat o bătaie soră cu moartea cogitează acolo unde alţii ar mai fi putut doar să geamă. Modul meticulos în care Marius Chivu gestionează, pe spinarea personajului său, trauma este savuros: „Căutam o poziţie în care să nu mă doară coastele şi spatele, îmi sugeam buza şi mă gîndeam la cercul vicios în care mă prinsesem de voie de nevoie, îndepărtat de cineva care-mi plăcea tot mai mult, dorit de altcineva care-mi devenea tot mai indiferent, simultan seducător şi abandonat, ca şi cum fiecare din noi am crea un gol în celălalt şi tot aşa într-un fractal enorm în care fiecare sîntem absenţa altcuiva, ca şi cum raţiunea dorinţei ar fi defazarea, cum faci să neutralizezi umilinţa de a nu fi dorit înapoi cu aroganţa de a nu dori la rîndul tău, cum faci să suprapui ipostazele astea?! (...) Poate nu gîndeam toate astea în acel moment (nu atît de limpede), le gîndesc de atunci, dar asta era starea retorică deplorabilă în care m-am trezit brusc din bătaie.” (pp. 113-114).

Exemplele pot fi înmulţite şi urmărite în toate textele din Sfîrşit de sezon: un volum fără complicaţii şi fără pretenţii, nimerit ca lectură la metrou, la coafor sau pe plajă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara