Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Două epoci de Daniel Cristea-Enache

Dacă un consumator de literatură română ar fi plecat din ţară cu un deceniu în urmă şi s-ar fi „rupt” complet de această literatură (ipoteza e ştiinţifico-fantastică, fiindcă în epoca internetului nu mai poţi să te rupi de nimic), pentru a reveni acum, după zece ani, în peisaj – foarte multe nume de autori despre care se vorbeşte şi se scrie astăzi nu i-ar spune nimic.

Nu i-ar spune nimic Sorin Stoica şi Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu şi Filip Florian, Bogdan Popescu şi Florin Lăzărescu, Doina Ruşti şi Radu Pavel Gheo, Cecilia Ştefănescu şi Dan Sociu, Florina Ilis şi Corina Sabău, Marin Mălaicu-Hondrari şi Marius Ianuş, Ruxandra Novac şi Ştefan Manasia, Elena Vlădăreanu şi Ionuţ Chiva, Claudiu Komartin şi Dan Coman, Răzvan Ţupa şi Teodor Dună, Radu Vancu şi Vlad Moldovan; plus alte nume care s-au afirmat în acest interval.
Cum am mai spus-o, este o epocă ideală pentru un cronicar literar, fiindcă obiectul analizei se schimbă şi se reformulează necontenit, impunând o glisare şi, la limită, o reinventare a cronicarului însuşi. Acesta trebuie să se adapteze la „mersul” literaturii; iar curiozitatea lui de nou artistic se vede răsplătită prin cărţi care pun probleme serioase de încadrare într-o poetică ori într-un gen. Dacă, înainte de 1990, cadrul cenzurii oficial desfiinţate dădea un anumit desfăşurător literaturii, lăsând câteva culoare de evoluţie poetică şi prozastică (erau preferate şi uneori solicitate, din motive lesne de înţeles, poezia abstractă şi romanul „obsedantului deceniu”), libertatea postrevoluţionară îşi arată efectele structurale.
Să enumerăm câteva: o paletă extrem de largă a formulelor artistice; spargerea „frontului” literar şi atomizarea vieţii culturale; distribuirea autorilor într-un câmp ideologic cu toate nuanţele cromatice; ştergerea sau atenuarea diferenţelor între literatura scrisă în ţară şi cea scrisă în „neagra străinătate”; dispariţia în prezent a categoriei de literatură a exilului, prin dispariţia totalitarismului care genera fenomenul; apariţia unui alt tip de cititor, conectat şi hiperconectat la tot ce se întâmplă pe Dâmboviţa şi pe Sena, pe Tamisa şi pe Potomac, ba chiar (prin Vasile Ernu, şi el pe listă) şi pe Neva. Este o epocă deschisă, pe care au visat-o şi au aşteptat-o generaţiile postbelice (de la „şaizecişti” la „optzecişti”) şi în care literatura contemporană, pierzându-şi rolul central într-o societate malformată de stat, şi-a câştigat o dimensiune de libertate: nu numai lăuntrică, rezistentă, subversivă; ci şi exterioară, socio-politică, „firească”.
Ce se mai poate pierde, totuşi, în acest context de libertate (auto)celebratoare, în care alte şi alte cărţi, noi şi noi autori apar sub ochii cititorilor şi ai cronicarilor literari? Care ar fi riscul efervescenţei creative şi al jubilaţiei critice în constatarea ei?
Riscul echivalează cu o eroare de perspectivă; iar eroarea ar fi să considerăm că asta este tot. Că e suficient să traversezi spaţiul apariţiilor editoriale recente, pentru a fi conectat la literatură şi la mersul ei triumfător înainte. Că lista de autori semnificativi se reduce la lista de new entries oferită mai sus. Că literatura română începe la 1990; şi că scriitor român valoros eşti numai de la 40 de ani în jos.
Or, libertatea creativă şi critică de astăzi are gust şi sens numai dacă o raportăm la constrângerile şi umilinţele, cenzura şi controlul etatist, detenţia politică şi exilul de ieri. Înţelegerea literaturii înseşi este în raport cu conştientizarea şi procesarea contextului în care a apărut; şi chiar esteticul nostru „pur” se dovedeşte, după o reflecţie atentă, o formă de rezistenţă la ideologia unică ambiţionând anexarea şi instrumentarea scriitorilor. Pentru ca noi, scriitorii şi criticii sub 40 de ani, să zburdăm azi în reviste tipărite şi pe site-uri, în cenacluri şi în emisiuni de televiziune, în rezidenţe artistice şi în burse de cercetare – a fost nevoie ca spaţiul culturii române să fie „ţinut”, din interior, de către scriitori şi critici nu mai puţin înzestraţi, pe care avem obiceiul, dacă nu tendinţa, să-i uităm. Pentru ca eu să pot scrie acest text, să-l culeg pe computer şi să-l trimit, prin email, în redacţia României literare, va fi trebuit ca România literară să existe nu numai acum, ci şi atunci, când sub direcţia lui George Ivaşcu reuşise să fie altceva decât o gazetă de propagandă ceauşistă.
Nostalgicilor după vechea şi „buna” stare de lucruri, ca şi celor nesesizând diferenţele dintre socialismul real şi capitalismul fie el şi „original”, dictatură şi democraţie, ideologie unică şi pluralism, li se poate atrage atenţia că meritul unor scriitori importanţi a fost nu doar unul literar; că, prin aceşti scriitori, literatura română şi-a construit un spaţiu de performare şi un sistem de autoapărare de care, astăzi, beneficiem. Suntem, mai exact, beneficiarii conştienţi ori inconştienţi ai vechilor bătălii culturale purtate, după Tezele din Iulie 1971, cu „preţioasele indicaţii” din regimul Ceauşescu; după cum suntem beneficiarii deschiderii de la finele epocii Dej, prin care generaţia ’60 şi sprijinitorii ei au refăcut legăturile cu interbelicul modernist. Suntem, în fine, beneficiarii uzurii „optzeciste” în navete şi în lecţii predate în glodul Patriei, simultan cu scrierea unor cărţi racordate la postmodernism.
Când spun „suntem”, nu vorbesc în numele „tinerilor”, nici în cel al unei anumite generaţii. Practic, întreaga epocă literară postrevoluţionară (la care participă autori din toate generaţiile) datorează ceva esenţial celor care au amprentat epoca anterioară: continuitatea. Lucrurile nu au început de la zero, în ianuarie 1990; şi bibliotecile nu au fost goale atunci, sau umplute exclusiv cu maculatură ideologică. Mi se va replica prin observaţia că, în schimb, sertarele scriitorilor au fost cam goale –, dar aceasta e tema unei alte discuţii. Important este că cele două epoci se raportează una la cealaltă şi pot fi înţelese mai bine prin această raportare. Ele sunt profund diferite în structura lor de încadrare socio-culturală, dar „lipite” prin efortul scriitorului de individuaţie şi prin cel al criticului de structurare.
Din această perspectivă văzând lucrurile, într-o continuitate literară şi critică pe dedesubtul diferenţelor marcate de regim politic, mi-am propus să scriu şi pe marginea unor cărţi despre care nu se mai scrie şi nu se mai vorbeşte: decât rareori, în cercuri de specialişti, în câte o lucrare de doctorat sau la un colocviu dedicat. Rubrica lunară pe care am propus-o României literare (mulţumesc redacţiei pentru generozitatea de a o fi acceptat) va aduce într-o discuţie de critică şi istorie literară cărţi a căror semnificaţie depăşeşte momentul în care au fost publicate. Cărţi bune şi foarte bune, unele excepţionale, care fie au fost reeditate în colecţii de Opere, fie n-au mai fost reeditate deloc; şi care, prin urmare, nu au mai putut fi receptate decât prin cronici ale ediţiilor ori prin comentarii sintetice.
Astfel, Democraţia naturii, cartea lui Mircea Dinescu asupra căreia mă voi opri luna viitoare, a apărut în 1981 la Editura Cartea Românească şi a mai văzut lumina tiparului după 1990, fiind cuprinsă în Opera poetică, I-II (Editura Cartier, 2005), despre care am scris. Însă un text critic acoperind o întreagă operă, cu evoluţia poetului de-a lungul ei, diferă sensibil de un text aplicat pe una dintre cărţile ce compun această operă – şi în care analiza versurilor se desfăşoară pe un spaţiu mai larg. Pe de altă parte, situaţia este diferită şi de cea a receptării de primă instanţă, printr-o cronică literară, a unui volum de versuri nou. Nu va mai fi vorba de o primă întâlnire cu o carte, ci de o relectură şi o revizitare a ei, critică. Surprizele mai puţin plăcute ale cronicarului literar (cărţi promovate puternic şi care se dovedesc baloane de săpun editorial) sunt excluse, întrucât pre-selecţia, aici, poate fi făcută. Voi alege numai cărţi importante, care să onoreze o rubrică, precum Cartea românească şi care să reziste, cu brio, unui examen analitic minuţios.
Iar analiza va intra, cum este şi firesc, într-un cadru de semnalare a precedenţelor, dar şi a efectelor produse de o carte de poezie în genul ca atare şi în sistemul literar autohton. Căci cărţile puternice de poezie, ca şi cele de proză, au această calitate: influenţează şi momentul ulterior, şi pe cel anterior, determinând accentuări diferite şi, în unele situaţii, veritabile mutaţii. Acest tip de refacere a peisajului literar general printr-o experienţă particulară de o originalitate vădită îşi arată sensul nu numai în lectura criticului sau a istoricului literar avizat; ci şi în cea a celorlalţi poeţi importanţi, care au reacţionat – în modul şi în poetica lor – inovaţiei „perturbatoare” în sistem. Mai atenţi cititori de poezie decât criticii de poezie sunt „numai” poeţii înşişi.
Un ultim punct pe care merită insistat este chiar receptarea critică a cărţilor luate în discuţie. Aici lucrurile sunt întotdeauna complicate, fiindcă niciodată nu e spaţiu suficient pentru prezentarea fie şi sumară a tuturor contribuţiilor semnificative; iar cel mai mic spaţiu este – frapant – tocmai în Istoriile literare care ar fi datoare să le semnaleze. Soluţia este selectivitatea maximă, iar criteriul acesteia nu poate fi decât cel al adecvării la cartea de poezie analizată. Voi alege, aşadar, un mare critic de poezie care, în opinia mea, a făcut cea mai bună analiză cărţii şi a interpretat-o, cum se spune, inconturnabil. Şi vom vedea, prin directă comparaţie, dacă scriitorii şi criticii epocii noi îi umbresc pe cei, aşa-zis expiraţi, afirmaţi în epoca anterioară.
Eu mă tem să nu fie invers


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara