Nu sunt, desigur, doar două decenii, ci, cum bine se știe, ceva mai multe. Dar două decenii s-au împlinit în 2015 (și au prins forma unui volum în 2017), odată cu lucrările celei de-a XX-a ediții a unui colocviu internațional condus pentru mult timp, în zona Sibiu-Rășinari- Cisnădioara, de regretații Eugène van Itterbeek și Irina Mavrodin, iar după 2012 preluat de discreta și longeviva lor (la început) discipolă și dintodeauna temeinică și intrepidă colaboratoare, Mihaela- Gențiana Stănișor, scriitoare și universitar sibian, ea însăși autoarea unei teze doctorale despre Cioran. În tot acest timp, organizatorii au reușit să aducă la Sibiu cele mai mari nume din exegeza cioraniană contemporană, alături de un și mai mare număr de tineri doctoranzi străini, antrenați în diverse colțuri ale lumii în studiul operei rășinăreanului. Între timp, mai toate aceste doctorate s-au încheiat, studiul operei lui Cioran s-a îmbogățit în lume, iar o mare parte din ei au rămas și prieteni ai României. Remarcabile au fost, la acest colocviu, coerența tematică a edițiilor și onestitatea intelectuală, consecvența atâtor sinceri și netulburați emuli, care, ani la rândul, au produs studii sau chiar cărți întregi despre Cioran, l-au editat sau l-au tradus. O atmosferă de adevărată școală filosofică, pe urmele scriitorului și omului Cioran, cel mai probabil formatoare pentru toți cei care, în acei ani, au avut privilegiul de a fi martori tineri ai acestor întâlniri, cu nesperate ecouri până în țări foarte îndepărtate. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu colocviul internațional al Lilianei Herrera din Columbia sud-americană, care a aniversat în 2017 un deceniu, fiind însă „fiul“ mai mic al celui de la Sibiu, pe unde a călcat mai întâi, ca invitată, organizatoarea lui.
An după an, volumele acestor colocvii și-au urmat neabătut cursul, cu o regularitate de ceasornic. În tot acest parcurs o regăsim fără nicio întrerupere pe Mihaela Stănișor, dotată cu o mare pasiune pentru editarea de literatură academică și un talent de invidiat în a aduna în juru-i oameni potriviți pentru proiectele sale. Ultimul volum apărut în seria cioraniană Nouvelles approches critiques (ce continuă seria lui Van Itterbeek, dar apare acum la Paris), coordonat împreună cu un foarte vechi colaborator (și el) al proiectelor sibiene, Aurélien Demars, materializează comunicările ediției din 2015, dedicate temei morții în opera filosofului; o temă ce afirmă, în viziunea lui Michael Finkenthal, semnatarul primului studiu din volum, însuși principiul ce înlocuiește în opera lui Cioran, ca o axă ordonatoare, ființa absentă a lui Dumnezeu. Moartea ca obsesie cioraniană, foarte devreme conștientizată, o moarte trăită în gama multor note, care merg până la afirmarea „ridicolului“ morții, o nuanță explorată de Constantin Zaharia (ca și aceea a „fericirii terifiante“, în rare și abisale instanțieri ale acestui sentiment, resimțit ca transgresiv de Cioran), și totodată moartea ca formă a „intimității“ (Gabriel Popescu), ca „exercițiu cotidian“ (Dumitra Baron), ca sentiment de „vid interior“ scos la iveală de plictiseală (Mircea Lăzărescu), ca trăire agonică și metafizică (A. Demars), dar și, la polul opus, ca experiență concretă, percepută prin dispariția unor oameni dragi (Rodica Brad); o probă mult mai sigură, aș completa în ultimul caz, de a studia aderențele filosofului la viață.
Am urmărit cu interes în volum, ca de ceva ani de altfel, în ce mod mai poate fi actualizat cultural Cioran, despre care deja s-a scris enorm, văzând comentatori care, explicit sau nu, îi simt limitele orgolioase și nedepășirea paradigmei modernității și reușesc să-l apropie, punctual, de idei desprinse din lumea mai nouă a unor Barthes, Blanchot, Borges sau Grupul μ, prin reflecții ce se pot afla și în acest volum la Pierre Garrigues, Dumitra Baron sau Paolo Vanini. Includerea operei lui Cioran în etosul lumii moderne a fost deja explorată din belșug sub raport cultural, cu rezultate remarcabile, gânditorul român fiind toată viața sa un excepțional cititor, de unde și filtrarea, prin tot ceea ce a scris, a ideilor modernității și a puzderie de autori (probabil de ordinul miilor). Astfel încât nu în această direcție mă tem că se va epuiza interesul pentru Cioran în viitorii cincizeci de ani de cioranologie; ci, mai degrabă, mă întreb de va mai fi, într-o cultură deja globală, istoricizând galopant epocile culturale, vreo șansă de „întinerire“ a gândirii sale prin apropierea de postmoderni. O variantă mai bună, în orice caz, deși improbabilă, decât alternativa ca, într-o Europă tot mai puțin solidară, gândirea lui Cioran (aceea ascunsă și biruită) să redevină mainstream.