Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Două cărţi, o scriitoare de Daniel Cristea-Enache

Carmen Firan, Atingerea (Călătorii interioare şi drumuri în afară), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2016, 272 pag.

Carmen Firan, Poţi să fugi în papuci de turte dulci (poezii pentru copii mari, mici şi mijlocii), artwork de Ana Maria Cajal, prefaţă de Andrei Codrescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2016, 120 pag.


La drum

Particularitatea volumului semnat de Carmen Firan, Atingerea, este dată de „flotarea” punctului de observaţie şi a perspectivei. Dacă în prima secţiune a cărţii avem eseuri asupra realităţilor culturale şi istorice americane, în a doua vom vedea o călătoare care, pornind din Statele Unite, îşi alege cele mai exotice şi riscante destinaţii „turistice”.

În ambele situaţii, observatorul este şi un analist, iar analistul este şi un observator care, descoperind medii noi, se observă şi se autoanalizează. Carmen Firan se pune programatic în ecuaţia călătoriei iniţiatice, revelatoare, după ce, alegînd să se stabilească în S.U.A. (în 2000), într-unul din cele mai cosmopolite oraşe americane (New York-ul), făcuse deja o primă experienţă a desţărării şi dez-europenizării.

Mai vechile probleme de adaptare şi complexe ale est-europeanului obişnuit cu Cortina de Fier aproape că dispar în contextul ultimului deceniu şi al prezentului pe care autoarea îl vede aşa cum este: foarte fierbinte. Întreaga secţiune întîi, dar şi referinţe din a doua, proiectează spectrul unui al treilea război mondial şi al unor migraţii de populaţii la care deja asistăm, un exod tragic spre Occidentul pe cît de prosper, pe atît de nepregătit. Ca o ironie a sorţii, călătorind în bazinul Amazonului ecuadorian, românca stabilită în Statele Unite va lua cina la o Casă Elveţiană cu un bucătar israelian şi cu o recepţioneră, Josefa, „cu piele albă şi picioare musculoase”. E o nemţoaică din Stuttgart, plecată la 18 ani de-acasă „în căutare de aventură”: „a cunoscut un indian de care s-a îndrăgostit, s-a măritat, a făcut un copil şi s-a stabilit în Amazon”. Cînd călătoarea doi o întreabă pe călătoarea unu dacă n-ar vrea să se întoarcă în Europa, iată ce răspunde Josefa din Stuttgart, care se simte perfect în Amazonul ecuadorian: „Ce să caut în Germania? E ăla un loc în care să-ţi creşti copiii, cu toată inflaţia asta de emigranţi? Nu aţi văzut ce se întîmplă acolo? Sînt fericită aici” (p. 113).

Lumea pare aşadar – şi este – întoarsă pe dos, Occidentul devenind nesigur, iar jungla amazoniană reprezentînd un loc în care îţi poţi creşte copiii. Nici S.U.A., în această nouă hartă a riscurilor, nu reprezintă un model de stabilitate. Mai multe eseuri exprimă direct îngrijorarea lui Carmen Firan determinată de ascensiunea discursului de tip Donald Trump şi a lui Trump însuşi, care apucînd lucrurile murdare de „partea lor murdară”, a promis politici anti-emigranţi într-o ţară de emigranţi mai vechi sau mai noi. Meltingpot- ul newyorkez în care trăieşte autoarea şi Babelul lumii prin care ea îşi face călătoriile de experienţă şi cunoaştere par ameninţate din chiar interiorul lor, prin activarea unui compus extremist şi detonarea unor conflicte rasiale. Uniformizarea şi diversitatea, ambele componente ale globalizării, par ele însele, în varii cazuri, aflate într-un raport de tensiune, cu soluţie incertă. După ce a călătorit în atîtea ţări modelate diferit de o cultură, o istorie şi o religie specifică şi specificatoare, observatoarea nu poate formula concluzii definitive: ar fi mai bine să „cîştige” globalizarea uniformizatoare, cu chinezăriile împînzind pieţe şi culturi tradiţionale? sau, dimpotrivă, specificitatea etanşă, localismul tradiţionalist, implicit naţionalismul?

Deşi această alternativă nu apare, ca atare, formulată în Atingerea, termenii ei sînt tatonaţi de o autoare deopotrivă sensibilă şi inteligentă, cu o sensibilitate amprentată de lecturi şi cu o inteligenţă ascuţită, de scriitoare. O a doua ameninţare pe care ea o simte şi o problematizează este cea a intrării, accelerate, în era digitală, pe fondul concurenţial propriu societăţii americane. Depresia şi anxietatea individuală din societăţile competitive, refugiul în virtual şi socializarea adolescenţilor nu în real, ci pe internet, rărirea contactelor propriu-zise, a atingerilor, a comunicării verbale şi non-verbale, a dialogurilor, a scrisorilor sînt privite cu îngrijorare de un om născut în Estul Europei, în „lagărul socialist”. În mod paradoxal, amintirile din copilăria socialistă sînt mai vii şi mai luminoase decît cele din era digitalului, a simulacrului, a reţelelor şi a gadget-urilor de care tinerii de azi ar fi dependenţi. Excepţie face episodul dramatic pe care călătoarea ajunsă la Praga îl rememorează detaliat: experienţa ei de la 10 ani din aceeaşi Pragă invadată de trupele sovietice, în 1968. Amintirile sînt şi de data aceasta intense şi vii, dar aşa ceva mai bine nu s-ar fi trăit pentru a se povesti.

Într-un limbaj de o mare naturaleţe şi fără ifosele călătorilor mai preocupaţi de ei înşişi decît de locurile pe care le vizitează, Carmen Firan îşi plimbă cititorul prin cele mai spectaculoase, impredictibile şi periculoase spaţii geografice. Singura obiecţie pe care o fac cărţii este folosirea unor americanisme acolo unde exista totuşi un termen românesc adecvat (ganguri vrea să zică bande, nu aveau sex era mai OK nu făceau sex, mule nu înseamnă altceva decît catîri), deşi, pe de altă parte, autoarea caută să circumscrie şi să descrie cît mai exact diversitatea pe care o întîlneşte şi o asumă. Paginile despre India sînt absolut remarcabile prin acuitatea observaţiilor şi permanenta confruntare a spectacolului uman incredibil cu categoriile de reprezentare ale europeanului devenit cetăţean american şi global. India nu prea se lasă cuprinsă într-o descripţie cît de amănunţită; şi totuşi Carmen Firan, prin acea permanentă glisare a punctului de referinţă şi flotare a perspectivei, reuşeşte performanţa.

Cartea nu se poate lăsa din mînă şi îţi dă, fireşte, chef să-ţi faci bagajele şi să pleci la drum.


Pescăruş şi pescăruşă

Versurile pentru copii şi, în general, literatura scrisă pentru cititorii de vîrste mici, care îşi încep aventura lecturii cu basme şi poveşti, prezintă o miză importantă şi riscuri pe măsură. În mod frecvent, autorii lipsiţi de talent şi-l compensează punînd pe hîrtie, „pentru copii”, tot felul de enormităţi, ambalate într-un stil fals şi dulceag. Stridenţa şi artificialitatea, tonul piţigăiat, jocurile de cuvinte forţate şi imaginile de care autorul neînzestrat trage încoace şi-ncolo, pentru a le face insolite, îi îndepărtează nu numai pe copii de cărţile care, chipurile, le sînt adresate –, ci şi pe criticii literari.

O tonică excepţie de la această regulă a mediocrităţii productive este volumul Poţi să fugi în papuci de turte dulci datorat unei scriitoare polivalente precum Carmen Firan. Volumul, ilustrat feeric şi memorabil de Oana Maria Cajal, e un adevărat spectacol de text şi desen „la temă”, structurat în capitole ca în tot atîtea acte. Nivelul e peste tot înalt, dar următoarele două texte sînt de o fineţe şi o subtilitate neobişnuite. Iată Povestea unui pescăruş: „Un pescar şi-un pescăruş/ făceau dimineaţa duş/ folosind dintr- o căldare/ toată apa, plus o mare.// Se spălau pe îndelete,/ se frecau cu un burete/ şi aşa, curaţi, apoi/ pescuiau tot amîndoi.// Azi la fel şi mîine iar,/ pescăruşul şi-un pescar/ trăiau fericiţi, se pare,/ la o margine de mare.// Doar că într-o dimineaţă/ Apăru pe mal, din ceaţă,/ un vapor mare şi alb/ sprijinindu-se-n catarg.// Şi pescarul, pe furiş,/ strecurat prin păpuriş,/ fără-a spune nimănui/ a plecat în lumea lui.// Mult îl plînse pescăruşul/ pe cînd singur făcea duşul,/ dar veni o pescăruşă/ şi zbură cu el pe uşă”.

Şi apoi, Iarna e o anotimpă: „Ştii copacii care plîng,/ dar mai mult cu ochiul stîng,/ cînd o mînă nevăzută/ strînge frunza lor căzută/ într-un geamantan cu iarnă/ şi îi lasă fără haină?// Iarna? E o anotimpă/ care singură se plimbă/ de la un copac la altul/ văruindu-le înaltul.// Cine-i părăseşte, ştii?/ Doamna cu sandale gri./ Firul ierbii cînd apare/ ea-i de mult în depărtare/ şi trimite celor dragi/ ilustrate cu copaci.// Doar atunci copacii, cred,/ plîng mai mult cu ochiul drept”.

Poeta „feminizează” cuvintele pentru a le pune în acord cu ceea ce ele desemnează ori semnifică: fie perechea naturală a pescăruşului (dincolo de prietenia acestuia cu pescarul), adică pescăruşa legiuită cu care bietul personaj cu pene, rămas singur, va zbura în finalul fericit pe uşă; fie anotimpul care, ca o doamnă singuratică, se plimbă de la un copac la altul, dîndu-le cu alb şi comportîndu-se precum o Lady distinsă, o „anotimpă”.

De observat stratificarea enunţurilor aşa zicînd infantile din versurile lui Carmen Firan. Prin imagistică şi lexic, prin rimă şi ritm, ele sînt într-adevăr adresate copiilor, dar prin elementul liric şi prin nota melancolică îmi apar mai degrabă ca structuri poematice complexe, realizate în mai multe registre. O undă de tristeţe străbate cartea viu colorată, fiindcă în multe rînduri sînt cupluri care se destramă şi perechi care se desfac; dar lacrimile personajelor se zvîntă în cele din urmă...

Ca din întîmplare, situaţiile fără rezolvare, fără ieşire, îşi capătă una.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara