International Dostoevski Society (IDS) a organizat în capitala Ungariei cel de-al XIII-lea Simpozion, un eveniment de mare amploare cu tema Dostoievski în contextul dialogal al culturilor.
Lucrările s-au desfăşurat în complexul de clădiri al Universităţii "Eötvös Loránd" (ELTE) de pe Muzeum Körut 4-8 A, în vecinătatea Muzeului Naţional. Participanţii, în jur de 120 de persoane, reprezentau 40 de ţări.
Cea mai numeroasă a fost delegaţia din Rusia, dar majoritatea au constituit-o occidentalii, în frunte cu SUA. Veteranii Societăţii Internaţionale Dostoievski (IDS) - adică iniţiatorii acestei asociaţii şi cei care, începînd din anii 70, au participat cu regularitate la simpozioanele organizate din trei în trei ani - Rudolf Neuhäuser din Austria, Jaques Catteau şi Sofie Olivier din Franţa, Robert Belknap şi W. M. Todd III din SUA, Valentina Vetlovsklaia, Igor Volghin, Nina Budanova din Rusia, H-J.Gerigk din Germania, Gy. Király din Ungaria, T. Kinosita din Japonia, subsemnatul din România - au impus stilul dezbaterilor. La aceste repere de autoritate s-au adăugat, în număr mare, participanţi din generaţiile mai tinere.
Volumul excepţional, care reuneşte rezumatele comunicărilor redactate în limbile engleză (XIII-th Sympozion of The International Dostoevsky Society, july 3-8, 2007, Budapest, IDS, University ELTE, Budapest, 2007), rusă şi franceză - se deschide, conform principiului alfabetic, cu o comunicare în limba rusă, emblematică pentru tema principală a simpozionului: Dostoievski şi romanul rus ca mit filosofic în creaţia lui Julio Cortazár şi Ernesto Sábato. Autorul, Stefano Aloe, subliniază importanţa primordială a romanului rus pentru literatura latino-americană, evidenţiindu-l pe primul loc, printre scriitorii ruşi, pe Dostoievski: "Cel mai mult îl înrudeşte pe Dostoievski cu experienţele literaturii latino-americane viziunea iraţională şi fantastică despre realitate, ceea ce se numeşte la Dostoievski realism în sens cel mai înalt al cuvîntului, iar la Borges şi alţi scriitori americani, realismo magico (realismul magic) şi real maravillozo (realitatea miraculoasă), generînd adesea absurdul şi paradoxul". Ca exemple de consonanţă cu Dostoievski sînt aduse în discuţie Jocul de-a clasici de A. J. Cortazár, cu elementele sale adesea ironice, de natură metafizică existenţială, şi Tunelul de E. Sábato, cu al său erou argentinian al subteranei. Dialogul se realizează la diferite nivele: influenţa, tipologia analogo-contrastivă a situaţiilor, răspunsurile tragic-ironice la marile intrebări ontologice. Este de amintit şi comunicarea lui J.L.Fl. López din Mexic: Dostoievski, Octavio Paz şi scriitorii latino-americani, precum şi alte lucrări abordînd spaţiul hispanic (I.A. Hita Jiménes despre Unamuno şi J. Morillas despre L. Vilialonga). Aceleaşi aspecte (contactele, intertextualitatea, dialogul culturilor) au fost examinate şi în lucrările dedicate altor spaţii literare - englez, nord-american, rus, francez, german, italian, japonez etc. Sînt de evidenţiat, în acest sens, lucrările: Dostoievski şi dialogul culturilor: biografia ca problemă de cercetare (I.Volghin); Căderea în păcat la Dostoievski şi Shakespeare - transformarea unui arhetip (V. Dudkin); Woody Allen interpretîndu-l pe Dostoievski (T. Szabó); Receptarea lui Dostoiesvki în Franţa la începutul secolului al XXI (S. Ollivier); Dialogul lui A. Remizov cu F. Dostoievski (S. Doţenko); Rescrierea subiectului din Crimă şi pedepsă în literatura rusă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea - începutul seculului XX (D. Magomedova); Visul lui Oblomov şi Visul unui om ridicol - Veacul de aur (A.Molnár), Dublul lui F. Dostoievski: un dialog creator cu E.T.A.Hoffmann (G.Schennikov), Nemţii şi cultura germană în publicistica lui F. Dostoievski (M. Swiderska); Marele păcătos şi Fiul rătăcitor. Dostoievski şi János Pilinszky (K.Szitár); Omul timpului nou în opera lui S. Natzume şi F. Dostoievski (G.Kobayashi).
Începînd cu cel de-al doilea simpozion, cel din 1973, de la Sankt-Wolfgang (Austria), în centrul lucrărilor şi al dezbaterilor a fost promovată poetica şi studiile comparate. În prezenţa somităţilor D. Tzijevski, N. Nilsson, R. Wellek, acest lucru a fost iniţiat pe atunci de tinerii cercetători Rudolf Neuhauser, Wolf Schmid şi subsemnatul; ridicînd această problemă în cadrul dezbaterilor, am militat pentru prioritatea poeticii faţă de problema Dardanelelor sau a cristologiei. De-a lungul deceniilor, această orientare a cercetărilor a fost promovată de G. Fridlender, J. Catteau, M. Jones, R-L. Jakson, R. Belknap, G.Kietsaa, S. Fasting, E. Bazzarelli, W.M.Todd III, Valeriu Cristea şi alţii. A fost privilegiată valorificarea poeticilor clasice şi în special a celor novatoare ale lui V.Vinogradov, L. Grossman, M. Bahtin, a ideilor lui A. Gide sau A.Camus, precum şi a descoperirilor structuralismului, semioticii, hermeneuticii şi a altor orientări moderne şi postmoderne. A prevalat respectul pentru operă, pentru textul artistic, dezvăluirea semnificaţiilor estetice polivalente, originale.
Şi la simpozionul de la Budapesta cele mai consistente contribuţii au fost aduse în domeniul poeticii, al interpretării punctuale a operei. Mărturie stă simpla enumerare a comunicărilor din această arie tematică: Poetica ambiguităţii şi a sugestiei la Dostoievski (N. Aşimbaeva), Arta naraţiunii şi genul în romanul Demonii (R. Belknap), Ritmul în proza lui Dostoievski (V. Borisova), Pelerini, hoinari, pribegi în romanele lui Dostoievski (N. Budanova), Poetica sinecdoh-ei la Dostoievski (P Fokin), "Ce este Clasic?" Influenţa internaţională a lui Dostoiesvki - perspectivă taxonomică (H.-J.Gerigk), Poetica cuvîntului şi a genului la Dostoievski în manuscrisele romanului Invierea de Lev Tolstoi (Iakubovici), Poetica tăcerii în universul artistic al lui Dostoievski în contextul culturilor (R.Kleiman), Antropologia literară a lui Dostoievski (Á.Kovács), Aspecte semantice ale identificării textului (K.Kroó), Formule narative ale Subteranei în Lolita de Nabokov (D. Martinsen), "Aromapoetica" în universul artistic al lui Dostoievski (A.Neminuscijs), Vocea interioară a eroului şi problema scriiturii /scrisului la Dostoievski (G.Horváth), Motive islamice în opera lui Dostoievski (D. O. Thomson), Concepte teoretice nord-americane despreDostoievski (W. M. Todd III), Prototipuri literare şi reale ale eroilor lui Dostoievski (V. Vetlovskaia), Trilogia fenomenologică a lui Dostoievski (V.Viktorovici), Conceptul bahtinian "Arhitectonica" în exegeza formulei romaneşti dostoievskiene (N. Jivolupova).
Printre numeroasele exemple de reuşită semnalate mai sus, invoc mai pe larg lucrarea lui Jaques Catteau, prezentată în limba franceză, Învierea lui Lazăr în Crimă şi pedeapsă sau simbolismul romanului. În urma observaţiilor fine asupra motivelor şi imaginilor realist-simbolice caracteristice acestui roman, autorul ajunge la o constatare legată de structura lui globală şi de final: "Resping, în concluzie, părerile lui Şestov, Mociulski şi chiar ale lui Bahtin, care nu au văzut în epilogul romanului decît un artificiu, o "voce pudică" impusă de convenţie. Această simbolică a morţii şi învierii lui Lazar, ascunsă în planul al doilea al romanului, animă opera de la începutul ei pînă la ultimul cuvînt al epilogului. Pe ea se bazează arhitectura spirituală ce transcende romanul real".
Aproximativ o treime din lucrări a fost realmente copleşită de interpretări fundamentalist-creştine, ce apar atît în lucrările cercetătorilor din est, cît şi la cei din vest. La modul direct, problema unei astfel de orientări a fost pusă în comunicarea Ludmilei Saraskina: Valori teologice - istorice- naţionale - general-umane în publicistica şi romanul lui Dostoievski: conflict sau dialog? Cu o altă ocazie, la Petersburg, L. Saraskina a fost atenţionată, chiar apostrofată de un interlocutor, care susţinea că un exeget ateu sau de altă religie decît cea ortodoxă rusă nu are nici o şansă să-l înţeleagă pe Dostoievski, nu are nici măcar dreptul să se atingă de opera sa. Autoarea analizează cele două discursuri paralele din ultimele romane ale scriitorului fără să dea prioritatea nici celui istoric - umanist, nici celui religios. Protestează însă împotriva "ştiinţei literare religioase ruse", exclusiviste, care adesea ignoră pur şi simplu mesajul estetic fundamental şi propune relevarea complexă, totală a imaginii realităţii în operă.
Comunicările participanţilor români au făcut o impresie favorabilă, declanşînd, efectiv, un dialog internaţional de înaltă ţinută. Cornelia Cîrstea a stîrnit interesul auditoriului cu lucrarea sa Fenomenologia fericirii la F. Dostoievski şi N. Steinhardt. A contat atît prezentarea generală substanţială a teologului filosof român, cît şi paralelismele dintre cei doi scriitori-gînditori, şi analiza reflecţiilor lui Steinhardt despre romanul rus. Întrebările din sală au atins tocmai aceste probleme de receptare şi interpretare. Elena Loghinovski a făcut o prezentare a dialogului cu Dostoievski în critica românească interbelică, în centrul comunicării situîndu-se tema Eliade şi Dostoievski, contrapunctată cu una paralelă: Dostoievski văzut de Nichifor Crainic. Aflat în sală, autorul renumitei monografii La création littéraire chez Dostoďevski (Paris, 1978), Jaques Catteau, a fost coplesit de noutatea materialului prezentat şi l-a completat cu unele reflecţii despre Cioran (pe care l-a cunoscut şi personal). D-sa a militat pentru editarea textelor filosofice şi de critică literară ale lui Eliade (despre care am oferit informaţii) şi în limba franceză şi a sfătuit-o pe Elena Loghinovski să scrie o carte pe tema prezentată, susţinînd că aceasta ar fi tradusă cu siguranţă în Franţa.
Prezentînd comunicarea Quo vadis homo? De la Adam şi Iov la Faust şi Ivan Karamazov, iniţial intitulata Dostoievski in dialog cu Biblia şi Goethe, am încercat să demonstrez că, după Geneza şi Cartea lui Iov, omul a fost creat, de fapt, în trei etape; în cea de-a doua, în cursul izgonirii din rai, el a dobîndit capacitatea de a cunoaşte binele şi răul, iar în cea de-a treia, a obţinut dreptul la libertate şi protest. Lucrînd cu conceptele personaj - arhetip - arhetip istoric, am ajuns la concluzia că Dostoievski a creat eroi literari egali celor din Biblia sau din Faust al lui Goethe. În Cartea lui Iov şi în poemul lui Ivan Karamazov Marele Inchizitor, motivele filosofice legate de orînduirea divină, cosmică, şi de cea socială, de suferinţa fără de vină, de libertata-robie şi de protest sînt interferente. Operele analizate sînt legate între ele şi prin fantastic şi mit, dar şi prin construcţia subiectului. Comunicarea a provocat o dezbatere pe o serie de probleme de principiu. G. Şcennikov din Petersburg, cunoscut specialist în domeniu, a declarat că vrea să mă completeze şi chiar să mă "corecteze". În opinia sa, nivelul determinant în Faust este cel gnoseologic (lucru valabil pentru literatura germană în general), iar în Fraţii Karamazov predomină nivelul etic (ca dealtfel în întreaga literatură rusă). În acest sens, în Faust este tolerată violenţa, în timp ce la Dostoievski - nu. Răspunzînd, am arătat că, pe baza examinării sistemului de motive literar-filosofice în cele două opere, putem stabili că în Faust motivele gnoseologice se împletesc cu cele etice şi ontologice, ultimele dovedindu-se pînă la urmă dominante. La Dostoievski, în Marele închizitor, dominaţia motivelor ontologice apare şi mai clar.
