Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Dostoievski şi scriitorii români de Ioan Holban


Despre influenţele pe care le va fi avut opera lui Dostoievski asupra prozei noastre moderne şi contemporane s-a scris mult, s-a „glosat” încă mai mult, studiile temeinice fiind destul de puţine la număr. Specialiştii din domeniu care să aibă acces la subtilităţile limbii literare ruse sînt, în fond, cîţiva. Unul dintre ei, creator de şcoală în comparatistică, este, fără îndoială, Elena Loghinovski: Istoria literaturii ruse din secolul al XIX-lea (1968), Poema Lermontova „Demon” (1977), De la Demon la Luceafăr (1979), Eminescu în limba lui Puşkin (1987), Eminescu universal. Spaţiul culturii ruse (2000), Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii (2000), Puşkin universal. Studii (2003) şi, acum în urmă, Dostoievski şi romanul românesc (Editura F.C. Est-Vest, 2003) sînt cărţi importante pentru analiza structurilor literare ale unui spaţiu (Est-Vest, nu-i aşa?) insuficient de bine explorat. Legăturile lui Eminescu cu Lermontov şi Puşkin ori cele ale romanului românesc interbelic şi contemporan cu Dostoievski reprezintă zone de cercetare foarte interesante, cu rezultate spectaculoase atunci cînd abordarea este, ca în acest caz, deplin profesionistă. Oricum, după Dostoievski în conştiinţa literară românească a lui Dinu Pillat, carte puţin comentată în anul apariţiei ei (1976), Dostoievski şi romanul românesc constituie cel mai important studiu sistematic al problemei; Elena Loghinovski descoperă, inventariază şi analizează structuri, teme, motive, tipologii, poetici, asumîndu-şi un comparatism modern, mai puţin sensibil la „sursologia” de tip G. Bogdan-Duică, foarte atent cu circulaţia acelor structuri, teme şi motive în culturile din această parte de lume. Iată chiar prima pagină a cărţii, unde autoarea îşi dezvăluie proiectul cît se poate de explicit: „Putem să declarăm răspicat: «romanul dostoievskian» nu există în realitate. Nu sînt dostoievskiene, în pofida paralelismelor certe, în pofida similitudinilor depistate, nici romanele lui Gide, nici cele ale lui Bernanos sau Papini. Există însă romanul postdostoievskian, roman creat de acei scriitori ai secolului al XX-lea care, chinuiţi de «problemele blestemate» ale condiţiei umane, au căutat – şi au ştiut – să le prindă în creaţii de înaltă artisticitate ş...ţ Cîteva pagini mai departe, Elena Loghinovski restrînge încă mai mult sfera semantică a cuvîntului „dostoievskian”, folosit, adesea, impropriu: în fapt, autoarea are în vedere două modele româneşti („romanul în care filiaţia dostoievskiană marchează, într-un fel sau altul, unele dintre elementele fundamentale ale artei scriitorului şi acela în care apare «umbra» lui Dostoievski”), pe care le identifică şi analizează în opera lui Liviu Rebreanu (Ciuleandra), Gib. I. Mihăilescu (Rusoaica) şi Marin Preda (Cel mai iubit dintre pămînteni); îi adaugă, pomenindu-i numai, pe Nicolae Breban şi Alexandru Ecovoiu, deşi despre influenţe dostoievskiene se poate vorbi şi în cazul unor cărţi de Augustin Buzura, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Paul Georgescu, Alexandru Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Romulus Guga; poate încă şi alţi prozatori contemporani. Elena Loghinovski epuizează bibliografia critică a domeniului circumscris, din epocă şi după aceea, de la recenziile apărute în presa vremii, pînă la exegezele mai recente; altfel, comparatismul autoarei îşi asumă naratologia şi critica arhetipală, într-un demers care acoperă mai bine de o sută de ani, cîţi vor fi trecut de la prima traducere în limba română a unui text dostoievskian: în 1885, apărea în foileton, în ziarul „Românul”, romanul Umiliţi şi obidiţi.

Elena Loghinovski studiază, în cazul lui Liviu Rebreanu, filiaţiile cu literatura rusă (Gorki, Tolstoi, Cehov, Leonid Andreev), marcînd în raportul cu Dostoievski afinităţi de program estetic: „Astfel, atunci cînd citeşti, în Cred (1924) sau Mărturisiri (1932), destăinuirile lui Rebreanu cu privire la sensul ultim al realismului, care constă în apropierea de misterul eternităţii, în pătrunderea în absolut şi în dezvăluirea tainei, în sfîrşit, în plăsmuirea, alături de lumea reală, a unei alte lumi «care adaugă ceva, care prelungeşte creaţiunea», nu poţi să nu-ţi aminteşti de teoria dostoievskiană a «realismului autentic», construită pe intuirea şi recrearea de către scriitor a unei «alte lumi», «cu totul necunoscute», cu ajutorul fantasticului care este «mai real decît realitatea însăşi»”. Dincolo de aceste apropieri, fără a exagera nimic, dimpotrivă, amendînd sever pe cei care descopereau influenţe masive în romanele Pădurea spînzuraţilor, Ion şi Răscoala, Elena Loghinovski îşi centrează studiul pe analiza romanului Ciuleandra unde urmăreşte, mai ales, asemănări la nivelul conflictului epic. Altfel stau lucrurile cu Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, pe care Elena Loghinovski o consideră prima „replică directă, la scenă deschisă, la opera scriitorului rus”. Motivele? Întîi de toate, temele şi structurile operelor: tema literaturii ca lectură (de cărţi), tendinţa eroului de a-şi literaturiza viaţa, funcţia portretului feminin, prezenţa elementelor de legendă şi mit, poziţia existenţială a eroilor (prin raportare la celebra propoziţie „totul este permis”). Nu e vorba, însă, de a fixa sursele cutărei teme din Rusoaica în cutare roman dostoievskian; Elena Loghinovski este interesată de circulaţia acestor teme, de ceea ce ea numeşte „specificitatea artistică” a prozatorului român, propunînd un tip de abordare dintre cele mai interesante şi o ideea valoroasă: „protagonistul romanului Rusoaica, spune Elena Loghinovski, devine convergent nu atît cu personajele numite mai sus ale lui Dostoievski, cît mai degrabă cu proiecţia lor în literatura secolului său”. Aici, Elena Loghinovski îl întîlneşte pe Marian Papahagi care, în Eros şi utopie şi în studiul Accidentele imaginaţiei, plasa protagonistul din Rusoaica într-o serie cu „seducătorul” lui Kirkegaard, „imoralistul” lui Gide şi „omul sfîrşit” al lui Papini.

Cel mai întins studiu al cărţii (aproape o sută de pagini) priveşte relaţia cu totul specială a lui Marin Preda cu Dostoievski. Inspirată, Elena Loghinovski purcede de la confesiunile lui Preda din Viaţa ca o pradă (vorbind, aici, despre ispita livrescului, care a făcut să curgă multă cerneală) şi Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur. „În România, Preda este, fără îndoială, scriitorul care a manifestat cea mai mare atenţie faţă de problematica şi specificul artistic al operei lui Dostoievski.” Problematica „dostoievskiană”, spune Elena Loghinovski, de fapt, problematica unui roman al condiţiei umane, pe care o fixează Cel mai iubit dintre pămînteni; autoarea vorbeşte de „chei dostoievskiene”, despre asemănările de concepţie a personajului feminin, despre tema comunicării şi alteritate, laitmotivul crimei, revolta împotriva moralei, vina personală, revelarea foţelor malefice – „adierea altor lumi”, cum le spunea prozatorul rus. Nu doar asemănări, însă, pentru că, iată, Elena Loghinovski descoperă „paralele contrastive” în tema dragostei, în „comportamentismul” lui Preda faţă de „realismul” lui Dostoievski ori în omul fericit din Cel mai iubit dintre pămînteni faţă de omul sublim din Idiotul.

Exegeza operei lui Marin Preda va trebui să ţină seama de acest studiu dens, solid argumentat al Elenei Loghinovski. O secţiune finală, care adaugă lucruri noi în privinţa analizei operei lui Puşkin (din Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii, mai ales), unde discută şi cursul lui Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, împlineşte sumarul unei cărţi de referinţă ce nu-şi refuză, pentru sfîrşit, un „test” care ne tulbură de multă vreme: „sîntem liberi în gîndirea noastră, (ne) întreabă Elena Loghinovski, sau riscăm să intrăm, cu prima ocazie, într-un nou cerc de dogme şi încorsetări?”. Şi cum răspundem la această întrebare?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara