Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Dosare de existenţă, exerciţii de lectură de Cosmin Ciotloş

Nu lipsit de unele stângăcii (la care mă voi referi atunci când va fi cazul), Tu n-ai trăit nimic este totuşi unul din cele mai interesante romane ale ultimilor ani. Îl putem citi fie în litera lui (fiind, mai mult decât altele care- şi propun asta, o carte care disecă organ cu organ lumea de azi), fie în spirit (punând accentul pe convenţia literară şi urmărind, de la premise până la consecinţe, numeroasele aluzii culturale din text).
Ambele variante sunt la fel de fertile, cu menţiunea că, limitându-ne la cea dintâi, riscăm să atribuim autorului o serie de intenţii aşa zicând existenţialiste prea puţin adecvate structurii sale intelectuale şi, în cele din urmă, amprentei sale stilistice. Căci Gabriel H. Decuble e un asianic definitiv, pentru care chiar directeţea (atunci când pare s-o practice) e doar un efect printre alte efecte posibile. O atestă cele trei volume de poezie pe care le-a publicat până acum, extrem de diferite între ele, dar păstrând, toate, o surprinzătoare dispoziţie către artificiu şi, n-am cum altfel să-i spun, cochetărie filologică.
În centrul romanului se află un dosar de urmărire care se transformă (nu e nici o noutate) într-un dosar de existenţă: corespondenţa electronică a unui adolescent, depoziţiile cercului de prieteni, transcrierile notelor de filaj ş.a.m.d. Ancheta urmăreşte să demonstreze implicarea tânărului, elev în clasa a douăsprezecea, într-o reţea de trafic de droguri. Strâns cu uşa, acesta clachează şi se sinucide. Prilej pentru o nouă investigaţie, rezumată în Nota editorului şi în Epilog de un nou procuror. Constatările acestuia sunt frisonante: dosarul fusese „fabricat”. Probele fuseseră manipulate grosolan. Până la un punct, plot-ul aminteşte de filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv. Dilemele morale se aseamănă. Cât de mult rău îţi e îngăduit ţie, om în toată firea, să-i faci unui copil (victimă a numeroaselor derapaje specifice vârstei). Aceasta e întrebarea esenţială. Cum se poate constata, Decuble duce dramatismul mai departe. Emil Blaj, protagonistul din Tu n-ai trăit nimic, e complet nevinovat. Eroarea lui, minoră dar fatală, este aceea de a se fi îndrăgostit de juna amantă a unui procuror revanşard.
Aflând toate acestea abia în ultimele pagini ale cărţii, în Epilogul pe care l-am pomenit deja, cititorul se vede pus în faţa unei încurcături similare: chiar dacă nu până la capăt, a acreditat el însuşi ipoteza vinovăţiei puştiului. Fineţea lui Decuble merită remarcată. Bun psiholog, scenariul lui exploatează fiecare etapă a persuasiunii, de la scepticism la suspiciune şi de la suspiciune la certitudine. În primă instanţă, totul pare cusut cu aţă albă. Jargonul poliţienesc e atât de bine pastişat în fibrele lui intime încât senzaţia că avem de-a face cu o confuzie juridică e suverană. Emailurile lui Emil (conţinând în mod vădit simple văicăreli amoroase trimise unui prieten) sunt citite de anchetatori ca şi cum ar fi mesaje criptate. Algoritmul e de-a dreptul barbar: aceştia caută fără nuanţe (şi, bineînţeles, găsesc) cuvinte care s-ar putea referi eufemistic la droguri: albitură, bilă, biluţă, ciocolată, cânepă, iarbă, praf, pulbere, zăpadă etc. (inventarul complet, la pp. 30 – 31). Fireşte, termenii apar frecvent în verbioasele lamentaţii ale lui Emil, dar sunt folosiţi cu sensul lor propriu.
De aici se pleacă. Interesant e că în secvenţele următoare Decuble clatină această primă impresie. Dosarul conţine şi mărturiile agramate ale câtorva traficanţi veritabili, care îl descriu pe adolescent ca pe un foarte periculos şef de reţea. Greu de crezut, după ce ne-am familiarizat cu naivităţile lui. Dar declaraţiile sunt clare, aşa încât o urmă de îndoială se face deja simţită. Dacă totuşi... N-ar prima convertire neaşteptată a lui Emil. Pentru a flata gusturile Selenei, acesta se transformă dintr-un elev cu veleităţi literare într-un ridicol aspirant la statutul de emo veritabil. Îşi deschide un blog în care-şi teoretizează sentimental şi edulcorat micile crize adolescentine, îşi evaluează pe Internet gradul de implicare în acest fenomen, astăzi uitat după ce nu demult făcuse vogă.
Cu acestea, ajung la încă una din calităţile romanului lui Gabriel H. Decuble: capacitatea de a surprinde cu destulă exactitate convulsiile adolescenţilor anilor 2000. Fără să idealizeze şi fără să şarjeze, el pune în pagină un portret credibil unei întregi generaţii (comparabil cu acelea realizate de un Ionel Teodoreanu pentru începutul secolului trecut sau, mai aproape de noi, de un Ovidiu Verdeş, cu ale sale Muzici şi faze). Există, totuşi, câteva inflexiuni exagerate în acest profil. Promisesem că mă voi referi la ele. Cea mai flagrantă se găseşte într-un email pe care Emil îl primeşte de la prietenul pe umărul căruia obişnuieşte să plângă. Din câte ne lasă autorul să înţelegem, cei doi sunt cumva complementari. Plecat în Spania cu părinţii, George îşi continuă studiile acolo fără prea multă tragere de inimă. E abulic şi complet dezinteresat de pasiunile livreşti ale lui Emil. Îi ironizează efuziunile cenacliste şi melancoliile de poète maudit. Dintre ei doi, el e George e „realistul”, „dezabuzatul”, „cinicul”. Detaşarea lui e sinceră şi n-are (n-ar avea de ce să aibă) nimic caricatural.
Numai că, uitând, probabil, această condiţie, Decuble îi atribuie o relatare cu totul neverosimilă în context. Întâi, pentru că tatăl lui George pare atins de o bruscă fervoare culturală, ceea ce-l face să-şi ducă fiul la o conferinţă despre numele proprii. În al doilea rând, pentru că respectiva conferinţă e susţinută chiar de Gabriel H. Decuble (tipul acesta de dedublare a devenit, prin repetare, loc comun). Iar în al treilea rând (şi cel mai important) pentru că, sub raport retoric, sprinteneala ignară a povestirii nu-l prinde câtuşi de puţin: „Că cică facultatea adamică de a numi lucrurile – era să pic pe jos de râs când am auzit-o pe asta cu facultatea adamică, dar m-am abţinut, că babacul meu asculta foarte pătruns –, deci facultatea asta ar putea fi interpretată şi în sensul biblic, ca un dar lăsat de la Dumnezeu, dar mai poate fi interpretată şi existenţial, adică ieşind din mit sau cam aşa ceva, şi a mai zis de unul Haidegher, un elveţian pare-mi-se, care cu asta se ocupă, cu ieşirea din mit şi cu căderea în lume, şi de unul Pultman, un neamţ care face demitologizarea Bibliei, ce-o mai fi şi asta...” (p. 61). Şi aşa mai departe, întro manieră ce trădează mai degrabă un parodist nu tocmai necultivat decât un elev uşuratic. Elaborate, controlate (nici un anacolut !), frazele sunt primele care-l dau de gol pe autor.
Spuneam însă că romanul mai are un palier: cel din perspectiva căruia putem privi această poveste ca pe un joc intelectual orchestrat de Gabriel H. Decuble. La urma urmelor, avem în mâini un dosar şi două „lecţiuni” ale sale. Una direcţionată, în care decupajul datelor serveşte unui scop în esenţă criminal (aparţinând „procurorului rău”) şi una onestă, judicioasă, ponderată (aparţinând „procurorului bun”). Indirect, Decuble propune un exerciţiu de adecvare, lăsând cititorul să decidă. Care dintre versiuni e cea adevărată ? De unde ştim că al doilea procuror nu e la rândul lui animat de intenţii ascunse ? Ce garanţii avem că ultimul cuvânt e mai just decât penultimul ? Să ne amintim de Camil Petrescu (şi el un artizan de asemenea dosare de existenţă): putem fi siguri că Ela îl înşeală pe Gheorghidiu ? În definitiv, în Ultima noapte... nu avem decât mărturia lui. Iar el e orbit de gelozie. Din fericire, fiind pe teritoriul ficţiunii, asemenea întrebări sunt inofensive. Dar e de ajuns să mutăm discuţia în plan real şi să vedem cât de periculoase pot să fie explorările greşite ale documentului, cât de nocive pot să fie speculaţiile pe marginea unor note oficiale. Gabriel Andreescu a publicat nu demult o întreagă carte despre asta.
Cred, deci, că povestea lui Emil e menită să vorbească şi despre altceva decât despre o tragedie contemporană. Folosindu-se de ea, Decuble ne pune în faţa propriei fragilităţi interpretative. Adeseori, nici măcar cu evidenţele nu suntem în stare să lucrăm cum trebuie. Ce să mai zicem, atunci, despre subtilităţi?
Se înţelege că, fără a neglija primul „etaj” al romanului, îl prefer pe al doilea. E, într-un fel, mai pilduitor. Admit, deci, că protagonistul e un adolescent al anului de graţie 2010 (când i se şi întocmeşte dosarul de urmărire), dar numi pot reprima convingerea că undeva în profunzime el ascunde un model excelent disimulat. „Emil Blaj. Nu, nu e numele adevărat al eroului meu. Pentru a-i proteja identitatea, am lăsat doar prenumele real. Numele de familie l-am ales eu, pentru că Emil, eroul acestei cărţi, ar putea fi numit o fiinţă blajină, poate mult prea blajină pentru o lume atât de dezlănţuită”, citim în Nota editorului (p. 9). Două sute de pagini mai târziu, când acelaşi narator ne descrie în amănunt suicidul, aflăm că acesta a constat dintr-o mulţime de gesturi cumulate: pastile plus alcool plus asfixie mecanică. Abia ultimul a fost decisiv, celelalte dând greş. Schimbând ce e de schimbat (adică destul de puţin), vom constata cât de multe au în comun Emil cel din roman cu un alt Emil (de astă dată cât se poate de real), şi el genialoid, şi el scriptor fascinat de propria-i scriitură, şi el punându-şi capăt zilelor din mai multe încercări. E vorba, desigur, despre Emil Ivănescu, fratele poetului Mircea Ivănescu.
Să fie doar o coincidenţă?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara