Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Doruri si amoruri la mijlocul secolului trecut de Mircea Anghelescu




Spre deosebire de exilul celorlalti pasoptisti, cel al lui Heliade Rădulescu trezeste tuturor amintirea neclară a unor împrejurări mai mult sau mai putin burlesti care l-ar caracteriza; cauza este, desigur, pasajul cunoscut din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, în care, parafrazînd scrisorile poetului, Călinescu reconstituie imaginea caricaturală a unei familii întretinînd cultul fostului locotenent domnesc si a unei femei obsedate de ideea necredintei sotului, care "îngenunchea la icoană cu fetele sale si cînta cu ele în cor rugăciuni pentru ferirea bărbatului de ispitele femeilor. Ca să scape de scene, fostul caimacam rătăceste noaptea printre ruinele din Chio... I se inspectează corespondenta si sub toate numele sunt bănuite femei... Eliade n-are nici un ban si copiii îi dau cîte douăzeci de parale pe furis. Ba i se ascund si cizmele, ca să nu poată iesi din casă..." (ed. 1941, p. 135-36). De la Călinescu, imaginea a trecut cu usurintă în paginile diversilor continuatori si în fondul general de "idei primite". O privire mai atentă asupra acestei chestiuni, care nu este fără legătură cu trăirile lui lirice din acei ani si care în orice caz poate arunca lumini concrete asupra omului, nu s-a încercat.
Se stie că, gonit din tară de înfrîngerea revolutiei de la Bucuresti si de decretul caimacamului C. Cantacuzino, care exila principalii ei conducători, în primăvara anului 1849 Heliade ajunge la Paris venind - pe o rută ocolită si primejdioasă - din Transilvania, de la Brasov, unde-si lăsase familia. La Paris el se implică imediat în activitatea emigratiei, în propaganda în favoarea revolutiei, a cărei flacără nu o credea stinsă, încercînd să contribuie la armonizarea relatiilor dintre compatrioti etc. Corespondenta lui, si a celorlalti emigranti (amici sau inamici), este reflexul acestei imense cheltuiri de energie. S-ar părea că toate disponibilitătile fostului locotenent domnesc sînt acaparate de marile probleme ale momentului, încît el nici nu are nici timpul, nici dorinta să iasă în lume, să vadă orasul. Ajuns de două săptămîni la Paris, el îi scria sotiei în 18 mai: "nu ies nici din casă. Îmi spui despre preumblări frumoase, despre spectacole, grădine, monumenturi... Nimic nu tine de mine. Toate îmi par negre, pustii fără voi..." În 4/16 iulie relua aceeasi temă: "De două luni, de cînd am venit de la Constantinopole la Paris, nu ies din casă afară decît cîteodată, să mă duc la Golesti. Auzeam că Parisul e mare si frumos, si nu cunosc decît o ulită..." La un moment dat, sotia, care este despărtită de Heliade de mai bine de un an, nu mai are întelegere pentru sacrificiul acestuia, si pentru al ei, desigur, si răbufneste: "Lasă gazetele si cauza! Uite, îmi vine greată cînd auz. Nu ti s-a urît, frate, cu cabalele, cu calomniile, cu invidia...?"
Curînd însă, la 5 noiembrie 1849, într-o scrisoare a lui Bolintineanu către Ion Ghica, apar primele semne de întrebare, căci colonia română are informatii privind o posibilă aventură a fostului locotenent domnesc: poetul Dimitrie Bolintineanu, si el refugiat la Paris abia de o lună, îi scria prietenului Ion Ghica despre ultimele noutăti; între ele, diverse despre Heliade, care îi calomniază "pe cei mai buni dintre noi" după ce "au compromis tara". Si continuă acuzatiile cu aceeasi violentă de care sînt capabile persoanele de mare delicatetă: "M. Eliade vit maritalement avec une femme de rue nommée Delcarretto, venue de la Moldavie d^où elle a été, a ce qu^on dit, chassée par la police". Peste putină vreme, aceeasi informatie - comentată ironic, cum e natural pentru un adversar politic - apare în corespondenta lui Alecsandri către acelasi Ghica, fără să pară că cei doi s-au concertat în această privintă: "Je suis vexé...de laisser au beau milieu le spectacle comique que l^illustre Eliade nous donne depuis quelque temps, en association de la comtesse de Turnberg, née comtesse Delcarretto, ex-maîtresse Corradini. Cette intéressante aventurière, que tu connais sans doute de réputation, a déjà improvisé plusieurs odes à Eliade lequel lui a répondu en valaque-italien par des strophes brûlantes. On les voit ensemble toujours et partout, comme deux âmes en peine, dévorées de besoins pressants... Et plusieurs de nos compatriotes s^inclinent devant eux comme devant les images tant soit peu assombries de Romeo et Juliette. Elle, c^est la femme mystérieuse... lui, c^est lui!"
Colonia românească de la Paris nu pare să aibă nici cea mai mică îndoială asupra naturii culpabile a relatiilor dintre cei doi, si una dintre explicatii este aceea că admiratoarea italiancă a lui Heliade era cunoscută, măcar din auzite, cum spune Alecsandri, micii lumi a emigratiei românesti. Ea este o cunostintă mai veche a baronului Splenyi, nobil maghiar de o moralitate mai mult decît îndoielnică si fumător de hasis, zice Ion Ghica în Amintirile sale, pe care poetul român l-a cunoscut "prin asa-numita comitesa Del Carretto, veche cunostintă a baronului de la Pesta, din timpurile splendorii sale".

Indiferent care ar fi fost viata aventuroasă a "comitesei" înainte de întîlnirea cu Heliade, ea avea acum o situatie nesigură si poetul încearcă să-i facă un rost. Prima cunostintă căreia i se adresează, ca o eventuală precautie sau doar cu naivitate, este chiar sotia lui, căreia îi scrie în martie 1850: "este mai mult de o lună de cînd contesa de Tunemberg m-a rugat să-ti scriu si am tot uitat... Este o femeie zvînturată, victimă a prejuditiilor si a complicărilor politice... Din nastere se zice că este fată a lui Carol Albert, regele mort al Sardiniei, însă fată naturală... Caută să intre ca guvernantă sau ca damă de companie, stergîndu-si titlul de contesă. Ar veni bucuroasă la Constantinopole... De i s-ar afla vreun loc, se face o faptă de pietate..." Sotia lui Heliade răspunde neobisnuitei cereri imediat, dar cu o lipsă de entuziasm justificată de alte precedente, căci turcii "nu pun în haremul lor nici o europee... pentru că a pătit multe bietii turci de la străine..." Dar si ea află în curînd de zvonurile care circulau la Paris - poate stia deja cînd răspunde astfel dorintei lui Heliade de a rostui pe "amabile si dizgratiata contesă" - pentru că, în decembrie 1850, îi mărturisea sotului că "mi-a zisără încă de acu un an că ai făcut multe si că în urmă te-ai pus pă trai cu o moldovancă... ai si copil cu această moldovancă..." Moldovanca, desigur, trebuie să fi fost aceeasi "comitesă" care a trăit un timp în Moldova, probabil tot ca damă de companie sau guvernantă, unde a putut-o cunoaste înainte de 1848 poetul Mihai Corradini, amintit de Alecsandri, moldovean si el si deci mai în măsură să cunoască fie realitătile, fie măcar bîrfele locului.
"Dizgratiata" contesă nu găseste locul pentru care Heliade continuă să facă demersuri, ultimul de care avem stiintă fiind întreprins cu putine zile înainte de plecarea sa definitivă din Paris, în vara anului 1851, pe lîngă o relatie foarte importantă: Jules Michelet. La 14 iulie, neobositul amic trimitea istoricului o prezentare avantajoasă, din care lipseste însă orice referintă la originea strălucită a protejatei sale: "Au point de mon départ, j^ai l^honneur de vous recommander l^auteur des poésies italiennes L^arpa dell^ Esule... Son livre le recommande plus que ma lettre... Cette dame... est victime de la société actuelle. Elle a demeuré six années en Moldavie, qui est devenue presque sa seconde patrie. La cause de la Roumanie a inspiré souvent ses vers..."Nu stim direct care a fost rezultatul acestei interventii, dar recenta publicatie a corespondentei lui Michelet nu arată vreo urmare, de orice fel ar fi fost ea: nici răspuns, nici vreun demers în care să apară numele poetei italiene, autoare a volumului intitulat L^Arpa dell^Esule, ascunsă pe coperta volumului respectiv sub pseudonimul Grecca da Roma.

Apărut la Paris, la tipografia la care apar si cărtile lui Heliade, volumul este - măcar în parte - o încercare de autobiografie lirică, el confirmînd, în linii mari, portretul schitat în scrisorile lui Heliade. Acesta se poate desprinde cu usurintă, după o schemă pe care chiar Călinescu o aplica lui Heliade: poeta a petrecut o copilărie solitară si tristă, "solinga ognor negletta", departe de o mamă pe care o crezuse moartă, cu totul altfel de viată decît fratele său (probabil un frate vitreg, legitim acesta: "siam d^un padre figli"), care a mostenit o pozitie în societate demnă de invidiat ("tu vivi prence e sire"); oricum, destinul ei e să rătăcească în lume, "donzella errante", aruncată de valuri din mal în mal "(spinta ognor da lido in lido"), străină pretutindeni si chiar în tara sa: "Tuto mi fu straniero/ Anco il natal mio suolo". Versurile ar putea accepta si călătoria în Principate, căci de aici pleacă ea, mînată de o furoare războinică, "nuova Giudita d^Italia ci dona", adică de pe malul Dunării: "Dal sen del Danubio e dessa partita./ Varcati ha piu mari, veduti piu lidi,/ E sol nel pensiero l^Italia tradita/ Vedeva..." (în poemul L^Italiana).

Poeta este, indiscutabil, o revoltată, o simpatizantă a revolutionarilor din toate tările; ea îsi dedică versurile unora dintre cei mai cunoscuti lideri, lui Atto Vanucci, autorul volumului Martiri d^Italia, lui Giuseppe Mazzini, lui Galleano, apoi strălucitorului Victor Hugo, "a te, che fra le tenebre resplendi..." (poetul a răspuns de altfel cu amabilitate trimiterii volumului: "Madame, il y a dans vos nobles et touchants vers plus qu^un poète, plus qu^une femme; il me semble qu^il y a la voix même de l^Italie..."), lui George Sand, lui Adolphe Esquiros, autorul cărtii Les Martyrs de la liberté si, în fine, românilor si lui Heliade însusi, care răsare pe orizontul tării asa cum răsare soarele în Italia, aprinzînd scînteia sacră a iubirii de patrie ("Tu sorgesti alla Patria infelice/ Comme il sol che in Italia sfavilla..."), imaginea pe pămînt a lui Sf. Ilie din cer, căci el este cel care luminează Tara Românească etc. Unele imagini sînt împrumutate chiar de la Heliade, cum este "fiara apocaliptică" ("la bestia apocalittica") sau "Anticristul", nume sub care se întelege Rusia, care a înecat în sînge revolutiile din Estul Europei, căci si autoarea doreste "Distrusă să fie puterea necredincioasă,/ Să tîsnească, temută, libertatea română!" s.a. Heliade este prezent peste tot în volum, elogiat ca erou al românilor sau indicat ca sursă de informatie (orasul Caracal este locul unde s-a înăltat drapelul revolutiei etc.) si tot el este probabil autorul versiunii românesti, l^inversione rumena din cîntul final, care e un fel de Marseilleză ungaro-slavo-română: "All^armi! All^armi, o popoli! Correte quai leoni,/ Rumani, slavi ed ungari..."
Putinele informatii care se pot culege despre poeta care semna cu pseudonimul Grecca da Roma nu contrazic datele pe care ni le oferă versurile sale sau scrisorile lui Heliade Rădulescu. Angelo de Gubernatis, autor al unui celebru Dictionnaire des écrivains du Monde Latin, ne informează că "Grecca Ida del Carretto, văduvă Fusco (contesă), data nasterii 1834, dintr-o familie genoveză de veche nobletă", a fost măritată a doua oară cu "ilustrul pedagog si antropolog Edoardo Fusco"; în tinerete, "ea a călătorit mult si a vizitat Orientul". După autor - care îsi ia în general informatiile chiar de la subiecti - poeta "n-avea decît saptesprezece ani cînd a publicat la Paris un volumas de versuri: L^Arpa dell^Esule..." Întrucît se anuntă că poeta "locuieste la Napoli...", rezultă că în 1905, cînd e publicat dictionarul, ea era încă în viată. Dar dictionarul personalitătilor feminine al lui Carlo Villani, din 1915 (Stelle Feminili), ne informează că Grecca da Roma ar fi publicat un alt volum înainte de Harpa exilatului, care se numea Il Libro della giovinezza, apărut cînd ea avea optsprezece ani, si pe care n-am reusit să-l găsesc în bibliotecile italiene (mentionez doar că într-un ultim volum de versuri, la sfîrsitul lungii sale vieti, poeta are un text liric intitulat All giovine autore del "Libro della giovinezza"). Dacă Grecca da Roma a stat cîtiva ani în Moldova, înainte de 1848, acest prim volum ar fi putut apărea doar prin 1842-1843, si - dacă avea optsprezece ani atunci - ea s-a născut de fapt prin 1825-1826. Era deci o femeie tînără încă în 1849, cînd l-a întîlnit pe Heliade, desi avea în chip neîndoielnic o experientă de viată destul de bogată.

În vara anului 1851, Heliade este constrîns să părăsească Parisul - de lipsa mijloacelor materiale pe de o parte, căci pensia instituită de Poartă în favoarea exilatilor era plătită familiei, în Chios, si de chemările repetate si din ce în ce mai furioase ale sotiei - si astfel el încetează această legătură, a cărei adevărată substantă ne scapă căci, în pofida acuzatiilor diversilor adversari, această prietenie - indiscutabil exaltată si colorată erotic - poate să fi fost si o simplă punere în scenă a unui loc comun romantic de către doi nefericiti, exilati si neîntelesi după părerea lor. Heliade, în orice caz, a protestat întotdeauna împotriva acestei acuzatii. În 20 ianuarie/2 februarie 1853, Heliade îi scria mai tînărului său prieten Gr. Grădisteanu despre această relatie, care părea să resuscite: "Ce ti-am răspuns si d-tale la caldele îndemnuri de a mai astepta încă în Paris?...Am zis că de as sti că mor, sunt dator să demonstrez că nu mă tine nici o legătură la Paris si că sotia si copiii mei sunt totul pentru mine; să demonstrez că scorniturele inamicilor nu sunt adevărate. Cînd m-ai întrebat iară, o dată-de două ori, precum si d-nul Billecocq, despre autoarea poeziilor italiane, de ai uitat ce ti-am spus, întreabă pe d-nul Billecocq. Opiniile mele (scotînd talentul la o parte) nu era mult în favoarea sa. Astă femeie era în relatii intime cu acela cu care trăieste si acum, foarte de mult... Inamicii se legară de femeia aceasta... pentru versurile ce avu păcatele a le tipări... Astfel s-au legat si de d-nul Vaillant si de oricine a scris de mine, sau m-a tradus. Îi voi binele si o stim pe femeia aceasta... cu atîta mai mult cu cît că, fără 350 fr. cu care m-a înlesnit, n-as fi putut pleca curînd din Paris, să viu în sînul familiei..." (aflată de mult la dispozitia istoricilor literari, scrisoarea e publicată de N. B. Locusteanu în vol. I. Heliade-Rădulescu, Scrisori din exil, 1891, p. 207).
Întrebarea lui Grădisteanu pare a fi prilejuită de revenirea tinerei femei în preajma lui Heliade. Există două scrisori pe care Grecca da Roma (sau Ida del Carretto pe numele adevărat) i le scrie acestuia în 1853, la aproape doi ani după despărtire, cînd ea vine în arhipelag pentru a-si revedea prietenul si eroul. Tonul lor este melancolic dar ceremonios, si textul putea fi citit chiar de ochi suspiciosi; sau tocmai pentru acestia este învestmîntată scrisoarea într-o astfel de rezervă? Prima scrisoare, din 15 febr., pare să fie răspunsul la o misivă a lui Heliade care ne e necunoscută (textul e într-o franceză pasabilă, dar nu fără greseli), iar datoria despre care este vorba este cea care apare si în scrisoarea lui Heliade către Grădisteanu: "Domnule, De ce-mi vorbiti de datoria Dv.? Eu am uitat-o cu totul si, cu toate că situatia mea în Orient nu-mi permite să fac pe generoasa, îmi iau totusi libertatea să n-o recunosc. N-as vrea să vă jignesc, domnule, nu este vorba de un dar pe care vi-l ofer, ci de o uitare pe care v-o solicit...V-am rugat să nu-mi mai scrieti, dar acum vă rog să faceti dimpotrivă pentru că sufletul meu este suferind si trist si simt că vocea unui prieten îmi este necesară în lupta crudă care va începe. As vrea să vă mai spun o mie de lucruri, dar mi-e teamă că inima, prea plină de tristete, să nu se reverse pe această foaie si, în loc să vă consolez, să nu vă întristez încă mai tare..."

Vechii prieteni s-au revăzut si întîlnirea a stîrnit din nou focul ce părea stins, asa cum reiese din a doua scrisoare, scrisoare de adio din 6 iunie, semnată doar cu initiala G., trimisă din Smirna: "Iubite prietene, Îmi este imposibil să vă spun toată bucuria si durerea pe care am simtit-o revăzîndu-vă; limba oamenilor nu are cuvinte pentru a exprima atîta bucurie, amestecată cu atîta durere. Mă îndurerează că sînt cauza nevinovată a suferintelor dv... Am uitat injuriile dealtădată pentru a nu dori decît să devin sora si prietena femeii care m-a injuriat, dar ea a preferat să mă aibă drept dusman; am semănat flori si n-am cules decît spini... În ce mă priveste, îmi propun să nu vă mai scriu, cu exceptia cazului în care o doriti în chip absolut..." E drept că, spre sfîrsit, tonul devine putin mai dramatic si îngăduie să presupunem un sentiment ceva mai adînc: "Ah, sînt foarte nefericită, prietene, foarte nefericită, pentru că iubeam bărbatul pe care această nenorocită întîmplare m-a obligat să-l părăsesc, îl iubeam cum îl iubesti pe Dumnezeu, pe un înger: dar l-am pierdut si poate pentru totdeauna..." (cele două scrisori se află în fondul Muzeului Judetean din Ploiesti).

Grecca da Roma a continuat să scrie versuri si unele dintre ele pot să fie ecoul acestei despărtiri dureroase, cele datate "pe Bosfor, la 17 iulie 1853" (deci la cîteva zile după scrisoarea de adio citată mai sus), din poezia Sola, publicată peste două decenii în volumul Fiori sparsi della vedova di Edoardo Fusco (Napoli, 1874): "Per pietade d^amor non parlate,/ Non avegliatemi a mesto pensiero!/ Tuto e duolo sul solo straniero..." (Fie-vă milă, nu-mi vorbiti de iubire,/ Nu-mi treziti gîndurile negre!/ Totul e durere pe pămînt străin...); mai directă apare relatia biografică în alt text din acelasi volum, L^ho trovato (L-am găsit!), datat "Pera, 1853": "L-am găsit, geniul meu iubit (diletto)/ Pe care l-am căutat printre umbre vane:/ L-am văzut, l-am ghicit/ Învolburat ca marea furtunoasă:/ Ah! Pacea mi-a răpit-o, odihna/ Atîtor ani..." etc. Si mai tîrziu, în alte volume ale romanticei muze (volumul din 1851 are o gravură, tot a lui Celestin Nanteuil, unde se poate admira frumusetea brună, probabil temperamentală, a autoarei), apar trimiteri la spatiul dunărean, pe care poeta nu-l uitase nici după o jumătate de veac. În ultimul volum al poetei, care a renuntat de mult la pseudonimul tineretii sale si semnează acum "vedova del comm. Fusco Edoardo", volum intitulat Patria e amore (Napoli, 1899), se află încă versurile dedicate vechii sale admiratii, A G. Heliade Radulesco ("Tu sorgesti alla Patria infelice/ Come il sol...") sau Ancora a G. Heliade Radulesco, scrisă la Constantinopol, la sapte ani după prima sa întîlnire cu poetul ("Compion sett^ anni ormai/ Da che un destin ridente/ T^offerse al guardo mio!"), deci prin 1856, dacă socotelile noastre sînt corecte, cărora li se adaugă acum o notită explicativă, referitoare la monumentul ridicat la Bucuresti în 1887 ("A questo eroe della Romania, la patria riconoscente eresse una statua di marmo di Carrara... Io vado superba di aver predetto, sin dal tempo dell^esilio, nei miei canti, la gloria di Heliade..." etc.). Poate tot lui îi sînt dedicate si alte versuri scrise la Constantinopol, evocînd marea ei iubire neîmplinită, A lui de pildă ("In quest^ora malinconica/ Consacrata al nostro amore,/ Dove vola il tuo pensier?"), sau Un amor vero, scrisă la Buyuk-Dere ("Io per lui vo^ sfidare ogni tormento") etc. Îndrăznesc să cred că nici Heliade n-a uitate, poate, marele său roman de amor (real sau literar) pe care l-a trăit în pragul bătrînetii, după care, dacă ne uităm bine, n-a mai urmat decît declinul.