Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Dorin Tudoran - Prietenii mei, scriitori de Gellu Dorian


Gellu Dorian: Sunteţi născut la Timişoara. Se zvonea prin tinereţile mele, cînd bîntuiam lumea literară, mult supravegheată din toate părţile, că Dorin Tudoran ar fi nepotul lui Geo Bogza. Si asta însemna mult pentru imaginea unui tînăr poet. Ce este adevărat din această legendă uitată?

Dorin Tudoran: Nu este decât o legendă, întreţinută mai târziu (aşa cum indică documente aflate în cele 10.000 de pagini recuperate din dosarul meu) chiar de Securitate spre a consolida ideea că Geo Bogza şi eu ne manipulam reciproc în activităţi anti-comuniste, anti-Ceauşescu. Aş fi fost fiul lui Radu Tudoran (pe numele său adevărat Nicolae Bogza), fratele lui Geo Bogza.

În realitate, de Radu Tudoran, unul din marii domni ai literaturii române, m-a legat o prietenie foarte onorantă pentru mine. Am mai povestit cândva un episod de neuitat. Eram în perioada cea mai neagră a izolării mele, când, într-o zi, sună cineva la uşă. Întreb „Cine este?" Mi se răspunde „Tata". Cum tatăl meu murise de câţiva ani, mi s-a părut o glumă sinistră. Am deschis. Era Radu Tudoran. Una din marile lui plăceri era mersul pe jos. A venit pe jos de la apartamentul său de lângă Cişmigiu până la mine, în Bulevardul Păcii, foarte aproape de unde începe autostrada Bucureşti-Piteşti. N-a stat mult - cât să bea un pahar cu apă. Vorbea puţin. Mi-a spus doar atât: „Ştii cât de mult am discutat despre povestea asta... Am venit să-ţi spun doar atât: aş fi fost extrem de mândru să fi fost băiatul meu". M-a îmbrăţişat şi a luat-o pe jos, înapoi, spre Cişmigiu.

Pe Geo Bogza l-am cunoscut mult mai târziu, când, după un cuvânt pe care l-am rostit la o Adunare Generală a Scriitorilor din Bucureşti, mi-a trimis o scrisoare extraordinară. Ne vedeam rar, vorbeam puţin, vorbeam la telefon, corespondam. Când atitudinile mele s-au radicalizat din cale afară, m-a întrebat „Cum stai cu pantofii?" „Ce vreţi să spuneţi?" „Va fi un drum lung şi foarte dur pentru dumneata. Pantofii din întrebarea mea sunt membrii familiei. În primul rând, soţia. Eşti sigur că vor rezista la tot ce urmează - fă ce crezi de cuviinţă. Te îndoieşti că ar putea rezista - opreşte-te, cât nu e mult prea târziu."

În sfârşit, tatăl meu s-a numit Gheorghe Todoran (George, pentru prietenii săi) şi a fost profesor de limba română. Era din Bichigiu, Bistriţa Năsăud, şi era nemăsurat de mândru pentru două lucruri. Primul - era stră-strănepotul legendarului Moş Tănase Todoran, tras pe roată, în prezenţa episcopului unit Aron şi a generalului Bukow, lângă Salva, la vârsta de 104 ani, în 1763, fiindcă refuzase şi instigase membrii a două batalioane de grăniceri să nu depună jurământul. Al doilea - cartea lui de debut este menţionată de G.Călinescu în a sa Istorie... La moartea tatălui meu am găsit un manuscris de aproape 11.000 de versuri, o epopee a suferinţelor românilor mai ales sub comunism. Mult, prea mult suflet, dar nimic cu adevărat notabil ca valoare literară. Este înmormântat la cimitirul Belu catolic din Bucureşti, nu foarte departe de locul unde se odihneşte cel pe care l-a divinizat - Cardinalul Iuliu Hossu. De altfel, când ne refeream „codificat" la tatăl meu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi eu îl numeam „Cardinalul"...

GD: Cînd s-a întîmplat să fie debutul în presă? A fost dificil sau a venit de la sine?

DT: Am debutat în presă când eram... copil. Un profesor de limbă română care mă iubea foarte mult şi era încântat de poezioarele mele le-a trimis la nu-mai-ştiu ce revistă. Au publicat ceva şi am devenit „celebru". De atunci a început şi legenda cu Dorin Tudoran fiul lui Radu Tudoran, căci era de neconceput ca, fără o astfel de legătură, un copil oarecare să fie publicat. După ce am mai luat şi câteva premii şcolare pentru poezii cu „Muncitorul" de la „Metalu-Globus" şi altele de acelaşi fel, legenda n-a mai putut fi combătută. Am şi acum o diplomă pe care scrie „Se acordă elevului „Tudoran R. Dorin"...

GD: Debutul editorial s-a petrecut destul de tîrziu, la douăzeci şi opt de ani, cu un Mic tratat de glorie, în 1973, premiat de Uniunea Scriitorilor din România. De ce atît de tîrziu, cînd unii mai tineri, ca Mircea Dinescu sau Vasile Poenaru, ultimul dispărut de pe firmamentul poeziei, au publicat mult mai repede?

DT: Primul motiv a fost reticenţa mea de a mai scrie pentru o bună bucată de vreme. Obosit de experienţa mea lirică timpurie şi exploatată de reviste şi serbări şcolare în scopuri proletcultiste, preferam muzica, sportul şi cititul. În fapt, dacă prin primul an de facultate colegul meu de bancă, Adrian Păunescu, nu m-ar fi somat în repetate rânduri să mă reapuc de scris, probabil că aş fi scris doar extrem de rar şi numai pentru ochii mei.

Al doilea motiv al debutului editorial târziu a fost refuzul repetat al editurilor de a-mi publica o primă carte. Răspunsul standard era „Poezia dumitale este dificilă." Când devenisem prieteni, Ştefan Aug. Doinaş şi eu ne-am amuzat (mai mult eu decât el) într-un interviu din seria Biografia debuturilor pe seama întâmplării că „pe baza" unui referat al său, Mic tratat de glorie fusese refuzat de o editură, pentru ca, apoi, când a apărut la Cartea Românească, Doinaş să fie unul din cei mai vocali sprijinitori ai cărţii din juriul ce mi-a acordat premiul. După alţi câţiva ani, mi-a mărturisit întregul adevăr - şi lui i se spusese că sunt fiul lui Radu Tudoran, deci nepotul lui Geo Bogza, şi pe Bogza nu-l prea înghiţea pe atunci. Ca să nu mai spun că la apariţia volumului O zi în natură, Doinaş a publicat o cronică extraordinară.

GD: Aţi făcut de la început jurnalism cultural. Aţi lucrat la revista „Luceafărul", în care citeam cronicile literare la unele cărţi de poezie. Eraţi, prin urmare, la curent cu viaţa literară. Cum vi se părea? Era una firească, ştiind că asperităţile ideologice de atunci i-au împins pe unii scriitori ca Paul Goma, Petru Dumitriu, Ilie Constantin sau Nicolae Breban să părăsească ţara, nu în condiţii tocmai avantajoase?

DT: Răspund pe rând, căci sunt mai multe întrebări în întrebarea Dvs. Cronicile din Luceafărul le scriam într-un regim special. Avea dreptate unul din informatorii Securităţi, cunoscut critic literar, care, într-o notă ce i se comandase, explica „organelor interesate" de atitudinile mele - „scrise şi orale" - că în comentarea poeziei făceam un exces de obiectivare - poet fiind, nu vroiam să par condus de subiectivităţi nepotrivite. De aici şi austeritatea acelor texte.

În acei ani de început, eram, mai degrabă, la curent cu literatura, decât cu viaţa literară. Şi ar fi fost bine să fi rămas astfel. Când am început să fiu „la curent" şi cu viaţa literară, ba chiar să devin parte a ei, lucrurile au devenit nu doar fascinante, dar şi foarte, cum să spun, foarte hurducăite - deseori.

Pe Petru Dumitriu îl văzusem, chiar îl cunoscusem, în copilărie. Eram elev la liceul-internat Mihai Viteazul din Bucureşti. Foarte aproape de liceu, pe Bd. Tache Protopopescu (azi), Blvd. Tolbuhin (pe atunci) stătea colegul meu de clasă Sorin Florescu, fiul unui celebru avocat al vremii - Traian Florescu. În acelaşi bloc locuia şi Henriette Yvonne Stahl. Pe atunci, relaţia ei cu Petru Dumitriu era una din marile poveşti de dragoste ale culturii române. Acolo l-am cunoscut. Peste ani, devenind prieten cu d-na Stahl, ba, chiar realizând o lungă şi fascinantă convorbire cu ea, am revenit deseori la subiectul Petru Dumitriu, plecarea sa din ţară şi, pentru desăvârşita d-nă Stahl, inexplicabila mea reticenţă faţă de Petru Dumitriu.

Paul Goma a fost un caz unic. Pentru ce a reprezentat atunci, repectul meu va rămâne întotdeauna undeva foarte sus.

Pe Ilie Constantin l-am cunoscut bine înainte de a rămâne în Occident. M-a onorat cu prietenia lui şi m-a încurajat într-ale scrisului şi, atenţie!, într-ale cititului. În fapt ce ne-a apropiat nu a fost atât scrisul (el se afirmase de ani buni), cât cititul. Ilie este unul dinstre scriitorii despre care ştiu cu certitudine că au cititt întotdeauna mai mult decât au scris. Şi asta e mare lucru. La el în casă, undeva pe Bld. Mărăşeşti, l-am cunoscut, într-o seară de neuitat, pe genialoidul elev de liceu Mircea Dinescu. Pe Ilie l-am întîlnit şi la Paris, iar corespondenţa noastră apare foarte clar fotocopiată în dosarul meu de Securitate.

Cu Nicolae Breban am polemizat prea mult şi istovitor ca să mai am ceva de spus în afară de faptul că, indiferent de relaţiile noastre viforoase, Breban nu a încetat nici o clipă să rămână pentru mine un prozator fascinant şi foarte important.

GD: În volumul Pasaj de pietoni aveţi si citeva poeme dedicate lui Marin Preda, lui Geo Bogza, lui Miron Radu Paraschivescu, lui Eugen Jebeleanu, lui Emil Botta, lui Nicolae Prelipceanu, si el nominalizat la Premiul „M. Eminescu".

V-as ruga sa evocaţi intilnirile cu acesti scriitori in voga atunci.

DT: La Marin Preda am ţinut foarte mult. Ne-am împrietenit greu. Era suspicios, cusurgiu, dar îl iubeam aproape necondiţionat. Îmi reproşa, uneori, că nu-l iubesc destul -„ca nea Cezar" (Ivănescu), „ca Dinescu", nu uita Preda să adauge. Aici era ceea ce aş numi „complexul Mogoşoaia". Cezar şi Mircea au petrecut foarte multă vreme acolo. Eu nu rezistam la Mogoşoaia niciodată mai mult de câteva zile. Era ca o seră. La un moment dat, Preda s-a supărat rău de tot pe mine dintr-o năzărire. Era îndrăgostit lulea şi ceilalţi, de la Alexandru Papilian la mine, eram de vină de ce nu mergea bine cu iubirea lui târzie. Într-o seară, mi-a reproşat o chestiune aberantă. I-am replicat cam dur. Nu mi-a vorbit luni de zile. A luat ceva timp să accepte că nu avusese dreptate, dar, finalmente, a acceptat că vina mea era imaginară. Poemul Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu i l-am dedicat la sugestia... sa. Deşi nu mare consumator de poezie, simţise că multe din poemele acelei cărţi vor „ridica probleme", iar despre poemul respectiv mi-a spus scurt „Nea Dorine, ăştia nu sunt proşti să nu priceapă că poemul dumitale este tot ce s-a scris mai dur în poezie despre cum au ucis fiii de ţărani ţărănimea română." Ideea lui era că ar fi fost greu pentru un cenzor să-i ceară lui, Marin Preda, să scoată din carte tocmai un poem dedicat lui. Păcat că nu i-am dedicat mai multe poeme şi din motive mai serioase decât „încolţirea Cenzurii".

Miron Radu Paraschivescu a fost într-o vreme amic cu părinţii mei. Una din soţiile sale, Sidonia Drăguşanu, a rămas foarte bună prietenă cu mama mea toată viaţa. Nu aveau nimic în comun - de la ideologie la reacţii -, dar erau, vorba lui Miron, două „cucoane cumsecade". Amintirea cea mai amuzantă pe care o am despre „MeRePe" datează de pe la sfârşitul anilor '60, începutul anilor '70.

La Teatrul din Brăila se montase o piesă a lui Miron. A invitat şi oameni mai tineri. Cum pe atunci scriam în România literară tot felul de fleacuri în pagina de teatru şi film - graţie lui Geo Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Dumitru Ţepeneag

- m-a invitat. La Brăila, plecând de la hotel spre teatru mai toţi membrii grupului nostru am fost „reţinuţi" de o echipă de Miliţie, duşi la sediu şi ameninţaţi cu tunsul - aveam plete. Când era gata să fim executaţi (tunşi numărul zero) ne-a salvat un telefon. Am fost puşi în dubă din nou, lăsaţi în faţa teatrului cu scuzele de rigoare. Cineva văzuse incidentul „reţinerii" noastre şi îl alertase pe Miron. N-am apucat să ne îndreptăm din şale, că o altă echipă de miliţieni ne-a suit într-o altă dubă şi ne-a readus la secţie unde trebuia să fim. tunşi. Iar a sunat un telefon. Iar am ajuns în faţa teatrului. De data asta nu ne-a mai reţinut nimeni. Ajunşi în sală, ne-am cam dat seama de ce fuseserăm reţinuţi. Pe lângă oameni ca Ştefan Roll şi alte legende ale avangardei culturale româneşti erau acolo foarte mulţi din prietenii sus-puşi ai lui Miron - Gogu Rădulescu, George Macovescu, Corneliu Mănescu etc. La banchet, unul din ei a venit la noi şi şi-a cerut scuze „Ce vi s-a întâmplat, vi s-a întâmplat din cauza noastră". Apoi a perorat niţel despre „apucatul ăla" din cauza căruia se tund omenii pe stradă, ba, s-a tăiat cu foarfeca, şi fusta unei soţii de ambasador occidental acreditat la Bucureşti, fiindcă îşi permisese să iasă pe stradă în „minijupă". Bărbaţii cu plete şi doamnele cu „minijupă" erau, în concepţia cuplului Ceauşescu, întruchiparea decadenţei occidentale. Dintre cei de două ori reţinuţi de miliţie la Brăila, cred că părul cel mai lung îl avea Ţepeneag. La întoarcere, am făcut drumul împreună cu Lucian Pintilie. Dacă vagonul acela de tren, compartimentul cu pricina, ar fi fost „microfonizat", probabil că în Gara de Nord am fi fost executaţi direct pe peron.

Eugen Jebeleanu m-a adoptat repede printre cei oricând bineveniţi nu doar la masa lui de La Doamna Candrea. Îmi reamintesc o noapte la barul Continental, unde (era ziua sa de naştere) ne-a luat pe Ileana Mălăncioiu şi pe mine împreună cu copiii săi, Florica şi Tudor, şi unde, mai spre dimineaţă a venit şi Marin Preda. Partidele de tachinare reciprocă

- fie cu „Marinică" (Preda), fie cu „Moşmorogea" (Bogza) - erau un spectacol savuros. Noaptea aceea a fost un regal. După o seară petrecută împreună cu William Saroyan (bun prieten al lui Jebeleanu) Nea Jebe, Ileana şi eu am plecat spre Piaţa Romană. Era în jurul Paştelui. Ne-am oprit la cofetăria Scala, unde se aflau tot felul de bunătăţi. Nea Jebe ne-a întrebat ce vrem să ne cumpere - era un om de o generozitate extraordinară. În timp ce vânzătoarea împacheta delicatesele, Nea Jebe a luat un cozonăcel şi l-a băgat în buzunar, fără să-l mai plătească. Eu şi Ileana am cam încremenit. Ajunşi în stradă, ne uitam în dreapta şi-n stânga, iar Ileana i-a spus „Ce faci, domne? Ai înnebunit cu totul? Vrei să ne aresteze ăştia şi să ne ducă la Miliţie?". Impasibil şi mestecând o bucăţică de cozonăcel Nea Jebe a zâmbit şi-a zis „Doamnă, în primul rând, sunt prea scumpe prăjiturile la ăştia. În al doilea rând, pe vremuri, îţi ofereau ei să guşti, ca să te îmbie la cumpărat. În al treilea rând, la Miliţie nu ne-am plictisi mai mult decât ne-am plictisit la recepţia asta idioată şi poate am găsi şi umbrela pe care i-au şterpelit-o ăia domnului la recepţie. Hai să mergem într-un loc ca lumea." Ne-am dus. Se „înţelege", domnul căruia i se şterpelise umbrela eram eu şi faptul era strict autentic.

Emil Botta a reprezentat în viaţa mea o prezenţă de puritate a ficţiunii. Într-o seară, pe când eram la pământ din cauza unor mizerii inimaginabile publicate împotriva mea şi cărora nu aveam dreptul să le răspund a sunat telefonul. L-am ridicat într-o doară: „Alo, casa domnului Dorin Tudoran". „Da". „Bună seara şi vă rog să mă scuzaţi că vă sun la această oră. Numele meu este Emil Botta şi vă rog să-mi îngăduiţi să vă citesc un poem extraordinar al unui poet desăvârşit." Am amuţit. După câteva secunde, Emil Botta a început să citească poemul meu Pasărea Emanuelle. Când a terminat a spus „Vă mulţumesc, maestre, şi vă iubesc. Faptul că existaţi este un mare privilegiu al vieţii mele". Apoi a închis. M-a apucat un plâns eliberator. Era ca şi cum Dumnezeu îşi întorsese din nou faţa la mine. Autorul Întunecatului April, actorul fabulos pe care alţii, de ar fi putut, l-ar fi plătit oricât să recite un rând semnat de ei, mă sună, îmi spune ce-mi spune, iar eu mai am timp să fiu întristat de mizeriile unor găinari? De câte ori îmi scria, nu uita să adauge la sfîrşit „şi nu uitaţi - Pasărea Emanuelle". Ne-a trimis cândva - mie şi soţiei mele - o carte cu următoarea dedicaţie: „Gingăşie, Doamnă fără asemănare, Cora, fiţi mereu aproape de Dorin, arhisensibilul mare poet, fiţi una cu el. Şi dacă va fi să aveţi un copil, ce treime adevărată şi sfîntă vedea-vor ochii mei. Vă îmbrăţişează bătrînul vostru Emil."

Am avut puţini prieteni mai apropiaţi ca Nicolae Prelipceanu. Ne-a despărţit doar distanţa aceasta din ce în ce mai greu de străbătut, chiar şi cu toate uneltele electronice la îndemână azi. Pentru mine, cum am scris cândva, la un moment dat Clujul fără Nicolae Prelipceanu devenise inimaginabil. Într-o vreme, chiar şi Bucureştiul. Faptul că a fost nominalizat la acest premiu mă onorează. Îmi pare rău doar că premiul nu i-a revenit, fiindcă, mai mult ca sigur, îl merită mai mult decât îl merit eu.

GD: Aţi fost un admirator al lui Nichita Stanescu sau un apropiat al lui Cezar Baltag?

DT: Am fost şi rămân un mare admirator al lui Nichita Stănescu, un poet uriaş. Cândva, am fost foarte apropiaţi. Îmi amintesc de o seară, când rămaşi fără distracţie în casa uneia din iubitele inepuizabilului nostru prieten Ion Drăgănoiu, pentru evitarea plictisului, Nichita şi subsemnatul am cântat la pian câteva ore tot felul de valsuri, tangouri şi alte năzbâtii, cum ar fi melodii ruseşti. Îmi amintesc de alte zile şi seri în care nu am ieşit din apartamentul mamei mele - Nichita Grigore Hagiu, Ion Drăgănoiu şi subsemnatul am ţinut-o aşa. Dimineaţa, venea Ana Hagiu cu brânză de vaci, smântână şi zarzavaturi proaspete din Piaţa Obor, într-un coş de răchită. Am cântat din nou cu Nichita băgasem nişte ziare între corzile pianinei şi placa ei de bronz, iar sunetul era undeva între cel al unui ţambal limbut şi cel al unei păguboase orgi electronice pe cale de a fi inventată. Când mama a vândut pianina, s-au găsit în ea „pronosticuri" în legătură cu chestiuni arzătoare. Cum ar fi: cine va fi cel mai mare poet peste zece ani? Dar cel mai mare prozator? Dar cel mai mare critic literar?

Spre onoarea mea, am refuzat să particip la acel concurs. Şi mă felicit. Peste ani, recitind pronosticurile, mi-am dat seama că fusesem, o dată în viaţă, înţelept.

În sfârşit, după ce Mihai Ursachi, aflat în trecere prin Bucureşti, i-a citit dactilograma poemului meu Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu, Nichita mi-a dat un telefon fulminant, iar peste câteva zile mi-a trimis o scrisoare de nici zece rânduri pe care orice alt poet ar fi înrămat-o şi ar fi atârnat-o în faţa uşii. Eu am păstrat-o şi am recitit-o de multe ori ca să-mi aline dorul de marele Nichita şi să uit de necazurile pe care mi le-a pricinuit din slăbiciune în vremuri în care alţii, mult mai bravi ca el, au capotat şi mai dramatic.

Nu am fost un apropiat al lui Cezar Baltag, dar a fost un poet admirabil şi un om pe care l-am respectat profund. Cum am mai povestit cândva, după festivitatea decernării premiilor Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, Cezar Baltag m-a întrebat, cu o căldură şi naturaleţe de care numai el era în stare „Domnule Tudoran, aveţi ceva aranjat după?" „Nu", am răspuns fără nici o ezitare. „Atunci, poate mergeţi cu noi", a continuat Cezar Baltag. „Ne-ar face mare plăcere să fiţi cu noi."

Nu-mi mai amintesc toate chipurile de la acea masă (la restaurantul hotelului Lido), dar îi revăd prin cânepa timpului pe „raici" - Lucian Raicu şi Sonia Larian, Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Velea şi inenarabilul Florin Pucă. Când s-a adus nota de plată şi am pus partea mea pe masă, Cezar Baltag mi-a dat înapoi jumătate din bani spunându-mi „Domnule Tudoran, dumneavoastră sunteţi premiat pentru debut, aşa că plătiţi numai jumătate din ce v-ar reveni. Noi, ceilalţi premiaţi, plătim mai mult. Aşa se cuvine. Nici o grijă, de acum încolo veţi avea tot timpul să plătiţi mai multe mese decât vă imaginaţi." O formă subtilă de a-mi dori o carieră frumoasă.

GD: Va mulţumesc.

Interviu acordat cu ocazia decernării Premiului „Mihai Eminescu", Botoşani, ianuarie 2010. Versiunea integrală a inteviului poate fi citită în revista Hyperion (nr. 1,2,3 - 2010)