Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Don Quijote în tălmăciri româneşti de Tudora Şandru-Mehedinţi

Când, în ultimii ani, se vorbeşte de Don Quijote, a devenit aproape un loc comun referirea la grăitorul rezultat al anchetei printre cei o sută de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, întrebaţi care sunt cărţile cele mai importante, cele mai editate şi traduse din istoria culturii: răspunsul unanim a fost acela că, după Biblie, pe locul al doilea se situează nemuritorul roman al lui Cervantes. Să fi avut oare o premoniţie genialul scriitor spaniol, de la a cărui moarte se împlinesc la 22 aprilie patru secole, atunci când îşi începe Prologul exprimându-şi atât de simplu şi emoţionant dorinţa: „Cetitorule lipsit de alte treburi, şi fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aş vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minţii mele, cea mai desfătătoare şi mai înţeleaptă din câte s-ar putea închipui”1 şi când, în capitolul al treilea, partea a doua, îl face pe faimosul său cavaler să cugete astfel: „Unul dintre lucrurile care pot da mulţumire unui om virtuos şi strălucit …este să se vadă, în viaţă fiind, cum trece cu bună faimă din grai în grai într-o lucrare tipărită; am spus cu «faimă bună» fiindcă, altfel, nici un fel de moarte nu i-ar fi atât de rea”2, întărind astfel spusele bacalaureatului Sansón Carrasco privitoare la cartea care istoriseşte faptele lui Don Quijote: „…eu ştiu dinainte că nu va fi nici un neam care să n-o cunoască şi nici un grai în care ea să nu fie tălmăcită”.

Deşi receptarea lui Cervantes în România este mai târzie şi de mai mică amplitudine faţă de marile culturi europene, ea presupune aspecte interesante şi de vie actualitate, nu atât din punct de vedere cantitativ, numărul traducerilor celebrei sale opere fiind relativ modest, ci din acela calitativ, constând în înaltul nivel de concepere şi realizare a principalelor versiuni şi în forţa impactului pe care Don Quijote, primul roman modern al literaturii universale, a avut-o şi continuă să o aibă în spaţiul nostru cultural.

Pentru a înţelege la îndreptăţita ei valoare la fortuna letteraria de Don Quijote în veşmânt românesc trebuie să o privim, de bună seamă, în contextul relaţiilor culturale românohispanice. Este cunoscut că legăturile cu lumea hispanică au fost târzii şi, la început, dispersate, din cauza circumstanţelor geografice şi istorice obiective: situate la extremităţile Romaniei, Spania şi România nu au putut stabili contacte directe, ci pe alte căi, cu precădere cea franceză. Totuşi, chiar dacă aceşti factori reali au îngreunat apropierea între cele două culturi, multiplele şi semnificativele afinităţi de limbă, spirit şi temperament între români şi spanioli, întemeiate pe sorgintea comună, au trezit interesul pentru bogatul fenomen cultural hispanic, în general, şi îndeosebi pentru literatura sa. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea acest interes, manifestat sporadic cu mult înainte, începe să se orienteze pe un făgaş propice cunoaşterii ştiinţifice, la care şi-au adus o contribuţie hotărâtoare crearea catedrelor de filologie romanică la cele două mari universităţi, din Bucureşti şi Iaşi.

Prima încercare de a tălmăci în limba română faimosul roman se situează între 1836-1839, fiind cea de a treia traducere din literatura spaniolă3, şi aparţine lui Ion Heliade Rădulescu. Fondatorul revistei Curierul Românesc, destinată cum se ştie promovării celor mai valoroase opere literare naţionale şi universale, dând un impuls decisiv traducerilor capodoperelor din literaturile străine, iniţiază cu numărul din 13 aprilie 1839 publicarea tălmăcirii sale a capodoperei cervantine; în acest număr apar Prologul şi primele două capitole, şi în următoarele, din aprilie, mai şi iunie, figurează 14 capitole din Prima Parte. În 1840, Eliade publică în tiparniţa sa de la Bucureşti prima ediţie, cu caractere chirilice, în două volume, cu titlul Don Chishot de La Mancha (din scrierile lui M. Cervantes), tradus în româneşte din franţuzeşte (după Florian) de I.şonţ R.şădulescuţ, Bucuresci, în tipografia lui Eliad, 1840. Traducerea cuprinde 50 de capitole din cele 52 ale Primei Părţi şi se bazează pe ediţia lui Florian care, urmând moda epocii, ce impunea adaptarea la gustul francez, precizează în Cuvântul înainte al primei sale ediţii (Don Quichotte de La Manche, Paris, 1799): „Neputând să transpun în întregime diferite fragmente, am preferat să le suprim, şi tot aşa am procedat cu altele care, deşi frumoase în original, în franceză ar putea părea greoaie”.

Pe lângă faptul că este incompletă şi indirectă, versiunea lui Eliade prezintă şi numeroase inexactităţi de înţelegere şi echivalare semantică, nerespectând spiritul şi stilul operei, şi mai cu seamă „românizarea” excesivă, ca şi abuzul de elemente umoristice. Cu toate aceste neajunsuri, tălmăcirea lui Eliade nu trebuie privită prin prisma criteriilor actuale, imperfecţiunile ei fiind inerente începutului. Lui Eliade îi revine aşadar meritul de a fi tălmăcit şi publicat, pentru prima oară în cultura română, capodopera scriitorului spaniol, deschizând astfel drum viitoarelor traduceri.

Cea de a doua versiune a lui Don Quijote, de data aceasta direct din original, aparţine lui Ştefan Vârgolici, considerat primul hispanist român, unul dintre cei dintâi intelectuali de la noi care au studiat în Spania. Întors în ţară după ce a urmat limba şi literatura spaniolă la Facultatea de Litere din Madrid, şi-a adus o contribuţie însemnată la cunoaşterea şi ampla difuzare a literaturii spaniole în România, în tripla sa calitate de profesor (prin cursurile ţinute ani dea rândul la catedra de filologie romanică a Universităţii din Iaşi), de critic literar (prin articolele dedicate lui Cervantes, Lope de Vega şi Calderón de la Barca, publicate în Convorbiri lite-rare, între 1868-1870), şi mai cu seamă de traducător.

Temeinicia pregătirii sale filologice, buna cunoaştere a limbii, literaturii şi culturii spaniole, ca şi experienţa de traducător poliglot (a tălmăcit capodopere din literaturile franceză, germană, engleză şi latină) l-au ajutat să ofere cititorilor români posibilitatea de a descoperi frumuseţea folclorului hispanic, atât de apropiat de cel românesc, şi a romanului cervantin, din care a publicat mai întâi episodul despre Curiosul impertinent (capitolele 33,34,35 din Prima Parte, cu titlul „Curiosul Nepriceput, novelă estrasă din Don Quijote, trad. din spanioleşte de S.G.Vergolici”), în Convorbiri literare, 1880-1881, XIV, nr. 11 şi 12. În aceeaşi revistă apar, între 1881şi 1890, 38 din Prima Parte, având la bază ediţia Pellicier şi Clementin (Madrid, 1857, Librería española). Această a doua tălmăcire este desigur superioară celei dintâi, remarcându-se prin strădania constantă de a respecta originalul. Echivalenţele sunt în general corecte, textul este curgător şi notele explicative sunt documentate, bogate şi variate. Însă, cu toate meritele sale reale, versiunea nu izbuteşte să captze în profunzime spiritul cervantin, nici să pună în joc resursele stilistice cele mai adecvate. În plus, caracterul său incomplet constă şi în lipsa Dedicaţiei Ducelui de Béjar şi a sonetelor care figurează după Prolog.

Va trece un secol de la prima traducere a lui Eliade Rădulescu până când, în 1936, a văzut lumina tiparului cea dintâi versiune integrală alcătuită de Al. Iacobescu: „Don Quijote: roman de Miguel Cervantes, vol. I-II, Bucureşti, Cugetarea, Delafras, 1936). Din păcate însă, unicul său merit este acela al integralităţii căci, pe de o parte, este realizată indirect, din franceză, şi, pe de alta, nivelul său „este mai prejos de orice critică” (Al.Popescu-Telega).

Istoria traducerilor în română a capodoperei scriitorului spaniol consemnează alte încercări, relativ numeroase de-a lungul timpului, dar este vorba de ediţii prescurtate sau reelaborate, destinate tinerilor şi copiilor, făcute neîndoios din franceză, cum atestă şi numele protagonistului, Quichotte.

Se cuvine însă să menţionăm că, în 1916, cu ocazia celui de al treilea centenar al morţii lui Cervantes, Noua Revistă Română dedică numărul din 16 aprilie, în totalitate, Principelui literelor spaniole. Pe lângă contribuţia eruditului profesor D.Caracostea, care dă aici o interpretare critică nuanţată a genialei opere, elaborând primul studiu care depăşeşte caracterul de simplă divulgare, se oferă şi traducerea capitolului 4 din Prima Parte, făcută de D.N. Ciotori, care precizează că a folosit ediţia scoasă de Academia Regală Spaniolă (Barcelona, 1911).

Momentul cel mai important care a precedat cele două ediţiile fundamentale ale lui Don Quijote în veşmânt românesc este legat de numele hispanistului Al. Popescu-Telega. Succesor al profesorului Evaristo Correa Calderón, care în 1930 a inaugurat cursurile de limbă şi literatură spaniolă la Universitatea din Bucureşti, constituind nucleul primei catedre de spaniolă ce avea să fie creată în curând.

Al. Popescu-Telega a contribuit decisiv la progresul studiilor şi la difuzarea literaturii şi culturii spaniole la noi. Activitatea sa rodnică şi plină de abnegaţie a fost recunoscută şi de Academia Regală spaniolă care l-a numit membru corespondent. Al. Popescu-Telega s-a format în cea mai bună tradiţie a maeştrilor lui, profesori la Universitatea din Bucureşti: Ov.Densusianu şi Ramiro Ortiz, şi îndeosebi a marelui istoric Nicolae Iorga. Iubind cu pasiune limba, literatura şi cultura spaniole, pe care le cunoştea în profunzime, şi-a dedicat toată viaţa unei adevărate munci de benedictin în scopul difuzări acestora în cultura noastră. Axândune în continuare numai pe aspectele referitoare la Cervantes, se cuvine să semnalăm cele trei lucrări ale sale: teza Cervantes şi Italia (1934), volumul de eseuri Pe urmele lui Don Quijote (1942) şi monografía Cervantes. Viaţa şi opera (1944) şi, ca o încununare a acestei activităţi, traducerea romanului ce poate fi considerat prima versiune care se apropie cel mai mult de exigenţele moderne ale traducerii şi editării: Iscusitul Don Quijote de la Mancha, cu studiu introductiv şi note, apărută la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, vol.I-II, 1944-1945, având la bază ediţia lui Francisco Rodriguez Marin ( Madrid, 1911-1914, 8 vol., Clásicos Castellanos). Amplul studiu introductiv (de 54 pag.) cuprinde mai întâi o analiză critică a tălmăcirilor româneşti anterioare, şi apoi o prezentare a celor mai valoroase abordări din bibliografia cervantină (M.Menéndez y Pelayo, Américo Castro, Cejador y Frauca etc.). Demersul lui Al.Popescu- Telega, care mărturiseşte: „am făcut din Don Quijote cartea mea preferată”, reprezintă o izbândă certă a hispanismului românesc, atât prin înţelegerea unicităţii operei, a mesajului şi spiritului ei, pe care se străduieşte să le redea cât mai fidel, cât şi sub aspect stilistic: limba tălmăcirii este flexibilă, expresivă, chiar dacă pe alocuri culoarea pare exagerată, mai ales prin abundenţa expresiilor populare şi a unor termeni vechi. Notele, bogate şi variate, de natură filologică, istorică, literară etc., reflectă vasta cultură hispanică a traducătorului, ajutând efectiv la o mai bună receptare a textului.

Din păcate, traducerea lui Al.Popescu-Telega nu este completă, cuprinzând numai 41 de capitole din Prima Parte.

Anii 1965 şi 2004 marchează apariţia celor două ediţii fundamentale ale lui Don Quijote în spaţiul cultural românesc, ambele traduceri integrale, direct din spaniolă, cu valoarea unor autentice opere model.

Prima, rod al unei fericite colaborări, este Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, prefaţă de María Teresa León, postfaţă de Ovidiu Drâmba, 2 vol., Bucureşti, 1965, Editura pentru Literatură Universală, colecţia „Clasicii literaturii universale”, şi se întemeiază pe ediţia critică a lui Francisco Rodríguez Marín (Madrid, 1922, Ediciones de „La Lectura”) . În acelaşi an apare, la aceeaşi editură, o ediţie de lux într-un singur volum. Ion Frunzetti a tradus Prima Parte şi toate versurile din ambele părţi, şi a elaborat notele critice, filologice şi istorice pentru întreaga ediţie, iar profesorul Edgar Papu a tradus Partea a Doua şi a alcătuit tabelul cronologic. Ambii literaţi se dovedesc a fi eminenţi traducători şi hispanişti erudiţi, demersul lor reuşind să creeze mult râvnita armonie între conţinutul de adâncă şi complexă semnificaţie şi forma de o mare coerenţă, de o sugestivă frumuseţe şi eleganţă. Traducătorii au izbutit să redea senzaţia de fluiditate, de naturaleţe, de cuceritoare expresivitate; cadenţa frazelor o respectă pe aceea a operei originale, echivalenţele lexicale şi semantice sunt constant inspirate, până şi în nuanţele cele mai subtile. Imperfecţiunile traducerilor anterioare sunt răscumpărate magistral; astfel, se evită „românizarea” excesivă prin arhaisme, regionalisme şi cuvinte neaoşe, obţinându-se un just echilibru între cuvintele cu o uşoară savoare veche şi neologismele cu totul necesare pentru a reda profunzimea şi complexitatea textului, intenţiile estetice şi etice ale lui Cervantes, ca om al Renaşterii.

Meritul traducătorilor este cu atât mai mare, cu cât greutăţile pe care le-au întâmpinat au fost numeroase: insuficienţa instrumentelor de lucru şi de informare (primul dicţionar spaniol-român va apare abia peste câţiva ani), imposibilitatea de a cunoaşte nemijlocit Spania, bibliotecile şi arhivele, de a veni în contact cu cervantişti spanioli şi străini şi, mai cu seamă, condiţiile politico-sociale vitrege ale epocii, cu multiple efecte nefaste şi asupra culturii şi a intelectualilor, nu numai prin îngrădirea libertăţii de creaţie şi de informare, ci şi uneori prin privarea de libertate individuală.4

Don Quijote transpus în română de I. Frunzetti-E. Papu s-a bucurat de o amplă receptare, ceea ce a justificat cele şapte reeditări, la diverse edituri, ultima datând din 2011.

Cea de a doua ediţie fundamentală a genialului roman aparţine lui Sorin Mărculescu, hispanist eminent, poet, eseist, unul dintre cei mai avizaţi şi experimentaţi traducători actuali de literatură de expresie spaniolă, şi neîndoios cervantistul român prin excelenţă, căci în rodnica sa activitate – în afară de tălmăciri din Romancero, Gracián, Calderón de la Barca, Dámaso Alonso, Vicente Aleixandre etc. – un loc precumpănitor îl ocupă creaţia genialului scriitor spaniol din opera căruia a tradus trei comedii (Pedro de Urdemalas, Codoşul văduv şi Alegeri de primari în Daganzo) şi a elaborat excelente ediţii traduse integral, cu un aparat critic bogat şi riguros: romanul predilect al autorului Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei, romanul păstoresc în versuri Galateea, faimoasele Nuvele exemplare şi ediţia definitivă Don Quijote de La Mancha. Traducere din spaniolă, cuvânt înainte, cronologie, note şi comentarii, cu un studiu introductiv de Martín de Riquer, Paralela 45, 2004, 2 vol. (ediţia a 2-a la aceeaşi editură, 2009). Versiunea se bazează pe cea mai autorizată ediţie, veritabilă enciclopedie quijotescă, îngrijită de Francisco Rico, cu colaborarea lui Joaquín Forradellas, studiu preliminar de F. Lázaro Carreter, publicată sub egida Institutului Cervantes (Barcelona, Crítica, ed.2-a revăzută, 1998), dar autorul a consultat şi alte numeroase ediţii, precum şi o vastă bibliografie la zi.

În Nota asupra ediţiei, Sorin Mărculescu îşi defineşte viziunea interpretativă: „Am încercat să realizez în versiunea mea ceea ce aş putea numi o «literalitate expresivă», mulându-mă cât mai strâns cu putinţă pe textul original, fără a evita repetiţiile, aparentele tautologii (cu efecte întotdeauna foarte interesante în spaniolă)…, calchiind uneori expresii idiomatice care mi s-au părut perfect inteligibile…”. Traducerea are, aşadar, în vedere redarea cât mai fidelă, prin desluşirea semnificaţiilor multiple şi tainice a spiritul cervantin care guvernează un univers caleidoscopic pitoresc fascinant. Se face apel la neologisme, unele de dată recentă, subliniindu-se astfel plenar, pentru prima oară în istoria tălmăcirilor în limba română, filonul filozofic şi totodată universal al operei. Pe planul lexico-semantic se remarcă noutatea unor termeni şi a unor sensuri care, aşa cum mărturiseşte traducătorul, „îl pot descumpăni pe actualul cititor român”; astfel, discreto şi familia sa de cuvinte, care se referă, etimologic, la capacitatea de „a discerne”, apare peste tot echivalat prin discernător, sau discreción tradus prin discernământ etc. În privinţa numelor proprii, se procedează la românizarea lor „cu discreţie”, dar „cele semnificative şi mai ales cele cu conotaţii puternic umoristice” au fost echivalate în mod original, preferându-se efectul expresiv: exemplul cel mai frapant este numele cunoscutului cal al lui Don Quijote, Rocinante (< sp.rocin „mârţoagă”), redat în versiuni anterioare prin Rosinanta, care aici apare cu forma Ruşinante.

Refăcând în româneşte cu neîntrecută măiestrie, maximă competenţă, erudiţie şi îndrăzneală drumul străbătut de Cavalerul Tristei Figuri şi de celebrul său scutier, Sancho Panza, demersul exemplar al lui Sorin Mărculescu înseamnă cristalizarea definitivă a imaginii eroului cervantin în spaţiul nostru cultural, căci răspunde cu prisosinţă exigenţelor moderne ale artei traducerii şi editării, ţinând cont constant de sensibilitatea şi de capacitatea de receptare a cititorului secolului XXI.

_____________

1 Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Bucureşti, Editura Grai şi suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1994, vol.I.
2 Ibid., vol.II.
3 Cele două anterioare sunt: Ceasornicul Domnilor, de Antonio de Guevara, realizată în 1709 de Nicolae Costin după versiunea latină a lui Wanckelius, şi Criticonul lui Baltasar Gracián, tradus de un autor necunoscut, tipărit la Iaşi în 1797 (care este, totodată, primul roman străin tradus în română).
4 Profesorul Edgar Papu a suferit ani de închisoare, şi apoi de privare a dreptului de semnătură, perioadă în care a făcut această emoţionantă mărturisire: „Mângâierea mi-o mai găsesc cu vechiul meu prieten Don Quijote”. Cf. Vlad Ion Pappu, Prima ediţie integrală a versiunii româneşti a capodoperei cervanteşti „Don Quijote” – 50 de ani de la apariţie (Intervenţie în cadrul Colocviului internaţional Cervantes, „Actualitatea operei «Don Quijote», tribună a libertăţii”, Bucureşti, 25-26 noiembrie 2015).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara