Pe oricare scenă lirică prezenţa lui Don Giovanni în repertoriu este un must şi în acelaşi timp o piatră de încercare, pentru că la Mozart se vede şi se aude totul, orice neglijenţă în rostirea muzicală, orice greşeală de gust, orice urmă de vulgaritate se amplifică în undele limpezi ale acelui diamant perfect care este textul mozartian.
Don Juan, personajul lui Tirso de Molina (născut probabil dintr- un mit mult mai vechi) a cunoscut numeroase întruchipări teatrale, muzicale, literare şi a hrănit o enormă literatură, până în zilele noastre. Flaubert spunea că cele mai frumoase creaţii ale lui Dumnezeu sunt marea, Hamlet şi Don Giovanni. Universal şi etern, arhetipul s-a cristalizat perfect doar în opera mozartiană poate pentru că, aşa cum remarca Kierkegaard, îndeobşte muzica însoţeşte acţiunile, trăirile, în timp ce în Don Giovanni ea le dezvăluie cele mai adânci rădăcini. Asta spune totul despre dificultatea de a da dramei mozartiene o formulă teatrală convingătoare. Într-o incomparabilă sinteză între dramă şi muzică, Mozart exprimă un caleidoscop de stări şi emoţii, contopindu-se, identificându-se cu fiecare personaj în parte. Nenumărate au fost lecturile încercate de-a lungul timpului pentru a desluşi traseul eroului ca exponent al naturii umane experimentând erotismul şi întâlnind demonicul; prins între două lumi, cea a mitului medieval şi cea a modernităţii ca întruchipare a dorinţei şi forţei vitale, el devine prototipul rebelului absolut care sfidează morala şi legile societăţii în numele unui individualism extrem. În prima sa replică, lansată către Donna Anna „Chi son Io tu non saprai ” el se drapează în mantia misterului atât de drag romanticilor, aruncând o provocare nu numai către femeia pe care tocmai încercase să o agreseze ci şi artiştilor ce-l vor incarna pe scenă.
În premiera văzută recent pe scena Operei Naţionale Bucureşti, cele două distribuţii mi-au confirmat vechiul adagiu: fiecare rol are vremea lui. Este o bucurie să vezi cum tineri talentaţi îşi şlefuiesc armele, cum se încheagă într-o distribuţie proaspătă, entuziastă, dar trebuie să le observi şi limitele. Don Giovanni este unul dintre marile roluri ale repertoriului liric: o prezenţă dominantă, un seducător trufaş, elegant, energic, cinic, plin de farmec („băieţii răi” plac) şi o voce care trebuie să răspundă celor mai complexe exigenţe; şi totul este în partitură. Tânărul bariton Daniel Pop are un timbru frumos şi o muzicalitate aleasă, dar lipsa de experienţă inerentă a lăsat, mai ales ca prestaţie scenică, impresia unui „Don Giovanni” fără Don, chiar dacă sensibilitatea şi frazarea suplă l-au avantajat în momentele lirice (duetul cu Zerlina, Serenda) şi lasă să se întrevadă că timpul va aduce consistenţa vocală şi maturitatea necesare. În distribuţia a doua, Eugen Secobeanu are avantajul unei experienţe bogate, dezinvoltură şi o anumită carismă care l-au făcut credibil din punct de vedere dramatic, situându-l, aşa cum era firesc, în centrul acţiunii. A frazat fluent, cu accente bine cumpănite şi linie vocală condusă inteligent, chiar dacă absenţa unor armonice mai substanţiale au sărăcit pe alocuri timbralitatea; iar momentele tari s-au resimţit în urma efortului, ca de exemplu Aria vinului (nu a şampaniei, căci aceasta nu exista în timpul lui Mozart) unde tempo-ul şi desenul melodic incomod i-au pus în cale obstacole şi mai ales finalul monumental, a cărui rezolvare regizorală dezastroasă ar fi dezavantajat pe orice cântăreţ.
Leporello, valetul, personaj moştenit din commedia dell’arte, a găsit în Cătălin Ţoropoc un interpret excelent din punct de vedere scenic, cu măsură şi bun-simţ; glasul de bariton plăcut, maleabil, va câştiga desigur dacă se vor corecta unele dificultăţi în acut. Celălalt Leporello, Radu Ion, a alunecat prea mult pe panta îngroşării, ieşind din caracterul unui personaj mozartian, fie el şi comic. Tot net diferenţiate, deşi înscrise în aceeaşi concepţie regizorală, au fost cele două Donna Elvira. Crina Zancu a creionat un personaj isteric, cu exces de gesticulaţie şi o tentă de vulgaritate; mi s-a părut chiar că s-a încercat un fel de binom cu Leporello (şi costumul sugerează aceeaşi referinţă la teatrul de bâlci), ceea ce este absurd. Donna Elvira face parte din lumea lui Don Giovanni, din casta lui şi limbajul ei muzical aparţine stilului nobil, amplu – Adorno i-ar spune „protocolar” – prin care sunt definiţi (celălalt grup de actanţi, cel popular, este caracterizat muzical într-o manieră care s-ar putea numi în Volkston.) Elvira este o femeie turburată care oscilează între pasiune şi mândrie rănită şi este singura care până le urmă pierde tot: se va duce la mănăstire; în nici un caz nu este un personaj ridicol. Antonela Bârnat a optat pentru o altă viziune, accentuând alura demnă şi drama eroinei; vocea tânără, bine susţinută tehnic, privilegiază expresia, detaliul, nuanţa; stăpână pe un stil mozartian impecabil, ea şi-a demonstrat excelenţa într-o partitură foarte solicitantă. Nobleţea stilului şi timbrul generos au definit şi prezenţa Iuliei Isaev în rolul Donnei Anna (cu care şi-a făcut intrarea cu ani în urmă în lumea bună a teatrului liric). Experienţa şi frecventarea scenelor de prestigiu au pus amprenta asupra manierei sale de a concepe partitura: supleţea recitativelor, omogenitatea registrelor, gradarea abilă a tensiunii de la vehemenţa mâniei la duioşie impresionează chiar dacă jocului actoricesc i s-ar putea imputa rigiditatea. Partenerul ei, Don Ottavio, tenorul Augustin Hotea a fost una dintre cele mai plăcute surprize; o respiraţia atent controlată, un conduct melodic în arcuri largi cu un legato rafinat, o rostire sensibilă, se asociază mai degrabă ideii de expresivitate decât de volum. Andrei Lazăr în acelaşi rol pretenţios ne-a rămas dator. În fine, cealaltă Donna Anna, Edith Borsos a revărsat asupra ascultătorilor o voce somptuoasă, cu armonice bogate şi culori pe care le-am savurat din plin deşi demarajul a fost cam aspru.
Din grupul „nuntaşilor” s-a remarcat cuplul Zerlina/Masetto: Maria Jinga cu graţie şi fineţe muzicală împreună cu Iustinian Zetea, personaj, bonom bine conturat scenic, cu a doua „mireasă”, Mihaela Işpan cu timbru catifelat; în ambele formule succesul de public a fost asigurat. Cei doi interpreţi ai implacabilului Comandor, Horia Sandu şi Marius Boloş, deşi puşi de regie într-o situaţie dezavantajoasă, s-au descurcat onorabil.
La pupitru, Vlad Conta a cărui ştiinţă stilistică şi bun-gust s-au făcut simţite în conducerea acestui ansamblu tânăr, entuziast dar nu îndeajuns de sigur; iar corul,ca de obicei a fost îndrumat de neobositul şi minunatul Stelian Olariu.
Decorul unic, de sugestie iberică, a constituit un cadru minimalist potrivit şi frumos colorat de un reuşit joc de lumini şi cu ajutorul câtorva simboluri ca ochiul magic, grădina misterioasă, iar costumele, atemporale, au portretizat oarecum personajele, (Anca Albani şi Gabriel Kosuth). Este evident că regia a lucrat cu artiştii care relaţionează firesc, acţiunea se derulează fluent,dinamic (Anda Tăbăcaru Hogea). Din păcate, finalul strică tot prin lipsa de coerenţă şi ridicol. Si tot prin ridicol şi inutilitate păcătuiesc şi inserţiile de dans, fără rost, cu o simbolică ieftină şi mai ales cu o coregrafie incredibil de inestetică, ca să nu spun urâtă (Mălina Andrei). Per total, impresia este a unui spectacol curat, luminos, antrenant, dar căruia îi lipsesc densitatea, dimensiunea adâncă, filozofică. E o piesuţă „cu un final neaşteptat”.
