La sfârșitul lui 2016 a fost lansat filmul luxemburghez La Supplication (în versiune engleză: Voices from Chernobyl). E o adaptare cinematografică a cărții Svetlanei Alexievici, care în original îmbină cumva ambele titluri: Rugăciunea din Cernobîl (1997). Până acum cartea a mai inspirat un scurtmetraj irlandez și opt spectacole montate în Suedia, Franța, Marea Britanie, Elveția, Belarus, Rusia, Germania, Polonia. Filmul lui Pol Cruchten, definit ca dramă documentară, este în esență un poem cinematografic (dramatic, da) care evocă vocile martorilor cataclismului. Sau poate mai curând un gen în vogă: docufiction. Pastișând (involuntar sau inevitabil?) din Tarkovski, filmul încearcă să ocupe concomitent două paliere distincte în lumea filmului: documentul și ficțiunea poetică.
Când citeam (prin anii ‘80 ai secolului trecut) textele Svetlanei Alexievici, nu îmi puneam întrebări privind apartenența acestora la fenomenul literaturii. Această publicistică (sau carte-document) câștiga pe atunci teren în fața ficțiunii. Iar genul de narațiuni documentare și confesiuni ale martorilor oculari se va numi „istorii orale”. Fără pretenții „literare”.
Volumele Războiul nu are față de femeie și Ultimii martori însumau povestiri ale femeilor și ale copiilor care au supraviețuit ororilor războiului mondial. Narațiuni-amintiri fără retușuri, diluând spoiala eroico-romantică de pe imaginea războiului, demitizând istoria șglorioasăț oficială. Au urmat cărțile Băieții șdin sicrieț de zinc, despre victimele războiului din Afganistan și Rugăciunea din Cernobîl. Acordarea Premiului Nobel neordinarei scriitoare a resuscitat vechea problemă privind limitele literaturii, dar nu s-a mers până prea departe, având probabil în vedere scriitura onestă și emoționantă, atitudinea etică și civică a autoarei. De altfel – e de reținut această calitate a scrierilor Svetlanei Alexievici – ea nu dă note și nu rostește verdicte. Cărțile ei, fie și incluzând amintiri foarte subiective, sunt de o obiectivitate cumplită.
Desemnarea, un an mai târziu, a lui Bob Dylan drept laureat Nobel a schimbat natura discuțiilor, aproape iminente după acordarea acestui premiu anual (Nobelul nu e o instanță critică, fie și pentru că nu îi cunoaștem reperele estetice, dar poate fi un bun provocator și un pretext de a mai schimba optica). Dacă până acum toți se revoltau de ascensiunea unor anonimi, acum reproșul nu rezista. Laureatul e mai cunoscut decât Mo Yan sau Alice Munro, decât Herta Müller sau Dario Fo. Nici măcar nu poți să spui că autorul nu are o contribuție culturală, cu impact vizibil asupra consumatorului. Atunci care e motivul nedumeririlor?
Poezia lui Bob Dylan nu e chiar poezie, e text pentru cântec, autorul e interpret, cantautor, textier, numai nu poet, zic oponenții. Mircea Cărtărescu se nedumerește împreună cu alții, dar chiar el a tradus și editat la Humanitas poeziile încă ne-laureatului Dylan.
Și Nicolae Manolescu este printre cei care au rezerve față de calitatea de poet a proaspătului laureat. Dar chiar domnia sa a scris, acum câțiva ani, un remarcabil eseu La ce e bună poezia, în care povestește un episod dintr-un film cu Michelle Pfeifer (Dangerous Minds), care, în rolul unei profesoare, le citește unor elevi un poem „de Bob Dylan sau Dylan Thomas, nu contează”, cultivându-le dragostea de poezie – și schimbându-le atitudinea față de lume! – cu un text sincer (era celebrul cântec al lui Dylan Mr. Tambourine Man, apropo, tradus în română de Florian Pitiș, inclus în albumul În căutarea cuibului pierdut și interpretat de Pasărea Colibri, deci cunoscut și ascultătorului român).
După criteriile poeziei antice, Bob Dylan este chiar poetul autentic. Rapsodul. Aedul. Menestrelul de mai târziu. Or, dacă textul e alcătuit din versuri ritmate și rimate, nu avem deja un prim indiciu, fie și formal, al poeziei? De ce se mai scriu azi versuri (și) cu rimă, de vreme ce poeziile nu-s nici cântate, nici declamate, ci sunt pentru lecturi intime?
Țin în mână o antologie de poezie engleză a secolului XX. Ea începe cu Thomas Hardy (romancierul a fost și un poet remarcabil) și se încheie cu poeme (cântece, de fapt) compuse de John Lennon și Paul McCartney. Sunt aceștia poeți? Dar Vîsoțki? Andrei Voznesenski se amuza, povestind despre dorința insistentă a lui Vladimir Vîsoțki de a fi recunoscut drept poet, deși în această ipostază el era vulnerabil, fiind însă genial ca actor de teatru și foarte popular ca bard.
Sigur că întrebarea apare și pe terenul literaturii propriu-zise (adică nu e doar o falie problematică la interferența genurilor). Azi parcă nu se mai întreabă nimeni (decât poate conservatorii iremediabili) dacă este literatură opera lui Urmuz sau Tristan Tzara, dar în zorii avangardei textele lor erau privite cu dispreț. Umberto Eco fixează în Pliculețul Minervei câteva cazuri de aprecieri eronate ale unor poeți notabili. Nimeni altul decât Emil Zola afirma, la moartea lui Baudelaire (sic! nu la debut!), că „peste o sută de ani Florile răului vor fi amintite doar ca o ciudățenie”. Primul volum al lui Emily Dickinson este mai întâi respins pentru că… „toate rimele sunt greșite”, iar mai apoi criticii o penalizează pe autoare pentru „incoerența și lipsa de formă a poezioarelor sale”. Simplu spus, pentru „rebut”. Dar dacă azi am face o antologie a poeziei autentice, nu cred că i-am putea omite pe Baudelaire sau pe Emily Dickinson.
Pe de altă parte, dacă mergem pe ideea literaturii „pure”, ar trebui să considerăm literatură „versurile” lui Miron Costin și să excludem, ca inadecvate genului, pagini de rară expresivitate (involuntară, s-ar grăbi să precizeze Eugen Negrici) din fascinanta sa cronică. O literatură acceptată doar în stare „pură” ar presupune ca Istoria lui Călinescu să înceapă cu Vasile Cârlova (precum medita interogativ și autorul în Prefață). Și să se încheie, să zicem, cu Anton Holban sau Max Blecher (aproape că așa se întâmplă, chiar dacă G.C. nu avea antene pentru ultimul).
Azi, diversitatea de gen e asistată de o năucitoare diversitate de valoare, iar unele texte sunt voit indiferente estetic (purtând un alt soi de valori: etice, filosofice, politice, documentare), fără însă a renunța la pretenția de text „literar”. O linie de demarcare nu poate fi categorică, uneori asta trecând pe o invizibilă limită dintre doi scriptori foarte apropiați, alteori despărțind texte produse de același autor, ori chiar rupând în două unul și același text.
Dar poate că trebuia să începem discuția… cu definiția literaturii (aici: luată din DEX on-line): „Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică”? Larousse o definește astfel: „Ensemble des Oeuvres écrites auxquelles on reconnaît une finalité esthétique”. Ergo: dacă poezia lui Bob Dylan rezistă ca artă a cuvântului (și e superioară altor producții similare din epocă), el trebuie decorat cu laurii poeziei.
Când cineva zice: asta nu e literatură, nu e doar o restricție de gen. S-ar putea să fie vorba de o imitație proastă a textului literar… Precizarea (deloc inutilă) pe care o făcea Roman Jakobson: „obiectul teoriei literaturii trebuie să fie nu literatura, ci literaritatea” însemna acea calitate a textului, grație căreia acesta trebuie recunoscut ca aparținând literaturii.
Să însemne asta că orice încercare de mutare a stâlpilor de hotar desemnează adevăratele limite ale domeniului? Să înțelegem oare că orice nouă piesă introdusă în circuit cu eticheta „literatură” este cu adevărat o piesă a angrenajului literar? Deloc. Dar fiecare pas care încearcă să lărgească aria literaturii, îi testează limitele.
Construcția de la periferie nu va deveni neapărat centrul sistemului. Dar s-ar putea ca foarte curând să reprezinte domeniul literaturii mai ferm decât multe dintre piesele „centrale” (derapajele de ordin calitativ se produc, cel mai adesea, pe zonele centrale, ale genurilor cu acte în regulă). Piesele de frontieră – ca tot ce există la limită – pot fi uneori mai cert conturate decât cele din „centrul” confortabil al domeniului, căror demult nu li se mai testează autenticitatea și vigoarea.
Pe de altă parte, în legătură cu Bob Dylan, care ar fi putut să-și scrie pe blazon: „De la musique avant toute chose”, literatura poate fi și... restul, reziduul prozaic, aproape: un fel de rebut al artei înalte. Despre asta ne cânta și Verlaine, în final: „Et tout le reste est littérature”…