Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Doi, trei, cîte cîţi vrei de Simona Vasilache


Aşa cum n-avem, decît încolţind, cînd şi cînd, din cine ştie ce seminţe răzleţe, romane ale familiei, nu-mi ies la socoteală, dacă stau bine să mă gîndesc, nici prea multe cărţi ale musafirului. Poveşti cu tineri încă nerostuiţi, trecînd prin Capitală-n ospeţie, şi bătrîni tutelari. Le-am întîlnit în atîtea şi atîtea contes de vie care poetizează, de obicei, în mărturisirile scriitorilor, răscrucile de traseu literar, dar nu m-aş fi aşteptat, nicidecum, să le recupereze un prozator la debut. O prozatoare, de fapt, Anca Maria Mosora (pseudonimul Ancăi Dumitru), care a publicat, de curînd, la Humanitas, primul ei volum: Arhanghelii nu mor.

Virtutea de căpătîi a cărţii e tactul comparaţiei. Nu întîmplător vorbesc de tact în faţa unui roman fără antecedente, care-şi ia, lejer, toate riscurile: al persoanei întîi şi, pe deasupra, al amintirilor caligrafice şi miresmate, fără zăgaz la ce numeam, devreme în anii de şcoală, ,expresii frumoase". Comparaţii migălite, riduri subţiri de peniţă pe chipuri mate, din porţelan: ,Străzile se pierduseră în urma noastră, fără detalii, ca benzi albastre pe o hartă pe care ştii că o ai, însă nu îi cauţi niciodată legenda." Puse una lîngă alta, dintr-o grijă pentru stil vecină cu pedanteria, micile potriviri, privite de la oarece distanţă, compun desenul marilor asemănări. Asta fiindcă înainte pomenita comparaţie nu-i doar igliţa broderiilor mărunte, ţinînd de-o anume dexteritate a descrierii, ci, mai mult, un principiu de compoziţie, felul de-a spune, pe din două, o poveste. Arhanghelii nu mor e un duet de triangluri care-şi acordă vibraţiile, păstrînd o foarte fină disonanţă. Pe de-o parte, familia T., oameni în vîrstă, cu care tînăra studentă venită de la Braşov, chiriaşă într-un apartament vecin, pe Sfîntul Ştefan, o să se acomodeze cu timpul. Ei, primind-o în fiecare duminică, servindu-i micul lor ritual de vizită, fără rost, dar cu înţeles - Nina se întoarce totdeauna de la liturghie puţin după sosirea musafirei, Titu fumează o ţigară - o ,ghicesc": ,aşa s-a întîmplat cu toţi bătrînii care au intrat în viaţa mea, surprinşi să descopere în vocea sau în chipul meu un soi de melancolie care le spunea că în realitate sînt mai aproape de ei decît de oricine altcineva." Ea, la rîndu-i, îi ,adoptă", dimpreună cu ştersul, netezit în ani de toate cele ale vieţii, dar nu mai puţin teribilul lor secret: ,Lupta o duceau în doi ş...ţ. Ea, ca o penitenţă pentru a fi adus după ea în acea casă amintirea dragă a unui alt bărbat, vie şi palpabilă în lungile ei visări, acelea pe care eu le puneam pe seama vîrstei. El, ca pentru a înfrînge acea umbră pe care o bănuia locuind cu ei, inofensivă dar reală, agăţată de gîndurile Ninei."

Acţiunea romanului, pe côté-ul bătrînilor, ca şi pe celălalt, e fructul unei intuiţii enorme. Mult înainte de-a fi ştiute, sau măcar bănuite, întîmplările se simt, în aerul de familie în care străina, chiar, între timp, ajunsă de-a casei, poate ,citi" straturile, calde şi reci. Mirosul unui al treilea, găzduit pe tăcute în spaţiul unei apropieri fără familiaritate între alţi trei oameni, devine certitudine abia la moartea bătrînilor. În jurul acestei ,plecări", singurul fapt pe jumătate sigur, creşte, recuperînd semne de viaţă din lucruri care vor fi date de pomană, dacă n-au şi fost deja, povestea Ancăi Maria Mosora. Păreri şi ipoteze ,senzoriale", care doar pluteau, au timp să se aşeze, să se lămurească, în fanta, mult lărgită, dintre două cădelniţări. Aşa află, întîi de la doamna N., o vecină, pe urmă de la doamna C., fosta proprietăreasă (ce discreţie interbelică a jocului cu iniţiale!), tînăra care i-a anturat o vreme despre Demetru. Un iubit din alte timpuri, care-i scrie Ninei scrisori păstrate într-un pachet înfofolit în coală albăstrie, pus deoparte (de ce?) pentru mult mai juna ei prietenă ce-l primeşte, peste ani, ca pe un ciudat testament.

De ce? Fiindcă, spuneam, cartea nu e toată despre cîteva dimineţi de duminică din viaţa a doi bunici (fără nepoţi, se-nţelege...), cu taine mici şi grave, descoperite în treacăt, efect al unui nedorit privilegiu. Nu. Ei, cu Demetru cel plecat şi întors să jelească, ofilindu-se imediat cum îşi pierde iluzia, fac doar unul dintre triunghiuri. Alburiu, cu slab contur, adus deodată în faţă, deşi lui îi pria penumbra, scofîlcit brusc, ca o fotografie sepia în plină lumină. Faţă de el, decoupage-ul amintirii fixe şi chinuitoare, joacă, mai mic, mai mare, în faţă, în fundal, un alt triunghi, cel al tinerilor, Alexandra, Mihail şi, să spun aşa, povestitoarea. Pe ea, ultima, reţinem bine cum o cheamă aproape de sfîrşit, din ,dedicaţia" bătrînei pe cutia cu vechi scrisori: Tia Predescu. Tot cu T...

Cele două perechi (de cîte trei...) se suprapun şi se despart ca lucarnele tăiate în laturile opuse ale acoperişului, la casele de altădată. Vorbind de tineri, doi cîte doi fac trei. Întîi, o poveste de iubire provincială, printre chisele cu şerbet de trandafiri, bunica şi apă rece. Genul de idilă vegheată, la Braşov, de chichiţele unui arbore genealogic. Mihail Mihalcov este un văr de departe al Tiei, student în Bucureşti, la Conservator. Anca Maria Mosora strînge, în vreo două paragrafe, tot protocolul apropierii înlesnite de context, de drumurile cu trenul, de plimbările prin Cişmigiu, de breşele dese pe care le impun concertele. Romanţa sună a Bach, şi a Mozart, iar cartea amintirii ei clincăne uşor, ca un triunghi de metal rostogolit pe calea dintre fugă şi recviem. Apoi, altă întîlnire, tot în Cişmigiu, cu rivala de care Mihail îi vorbise odată şi pe care Tia ajunge s-o accepte, ca pe o dîră de parfum otrăvitor, în viaţa ei: ,Ea era aici. Parfumul sec, baroc, pe care îl simţisem şi-n parc îmi cuprinse tîmplele presîndu-le uşor, ca pe nişte bureţi umezi. M-am răsucit şi-am privit-o." Soţia lui, mirosind ca florile sfărmate dintr-un buchet uscat pe masa bătrînilor. O aromă puternică, sfidătoare, alta fadă, grea, care seamănă atît de mult între ele. Două feluri de dependenţă.

O analiză amănunţită de text, pe care cartea o merită, ar arăta culoarea notelor muzicale, a odorilor amestecate, identică pînă la nuanţă în tablourile descrise cu diferenţă de fază. Pînă şi oraşele, Bucureştiul vechi, de la Universitate pe Bulevardul Carol şi străduţele dimprejur, în care bătrînii T. şi-au trăit iubirea şi misterul, şi Braşovul primei tinereţi, pe care Tia îl lasă, ca pe coconul gol al fericirii de-altădată, seamănă. Au aceeaşi arhitectură, aceleaşi străzi en ronde, cumva tocite, ştirbe, fără colţi, ,unde visezi să locuieşti măcar la bătrîneţe, ca o recompensă a anilor care s-au scurs", un soi de întuneric secretos şi tandru. Arhanghelii nu mor este şi pansarea acestor inimi de tîrg, abstracţie făcînd de blocurile dimprejur, ca-n încercarea de-a recupera, în scris, tipicul pierdut al omului de interior. De salon interbelic, poate - toate detaliile acolo trimit - dar în care picioarele sofalei sînt rupte şi proptite, iar eticheta pavează un abis: ,Încă de atunci ştiam că ceea ce voi purta mereu după mine va fi o galerie lungă, fără legende, a tuturor morţilor şi disperărilor mele, galerie pe pereţii căreia începusem să agăţ deja tablouri în tente întunecoase, ca piese dintr-un puzzle pe care nu aveam să-l rezolv eu. Eu doar îl construiam. Încă de atunci simţeam că organul păstrării bucuriilor îmi lipsea, absent din naştere sau amputat în urma unei boli sufleteşti din copilărie, a cărei memorie o pierdusem."

Aici, în felul ăsta aparte de amnezie, e clue-ul unui roman care, spuneam, riscă. Nu sînt amintirile unei tinere femei, cu porţia lor de melodramă, caraghioase cînd n-au încă nici relief, nici distanţă. Sînt presimţiri ale viitorului de departe, întors, iarăşi, ca un triunghi în alt triunghi, în schema unui trecut cu bătrîni, dezamăgiri şi scrisori. ,Sfîntul Mina, singurul nume care se ridica odios şi ameninţător din harta anilor opriţi." Poveste despre îngeri şi demoni. Vindecători. Şi despre veştile, jumătate albe, jumătate negre, care călătoresc, fără să moară vreodată, între două tristeţi în oglindă. Comparaţia e, de fapt, un reostat de muzici. Acutele nu trec, mai curînd gravele, făcînd să vibreze, abia-abia, două poze despărţite de ani, dar la fel de palide, că nici nu ştii dacă figurile din ele au fost vreodată aievea. Anca Maria Mosora imaginează mult şi cumpăneşte bine. Aşa că riscurile de care-am pomenit ajung, într-un roman ce face din dezvăluiri, altminteri alunecoase, dacă le dai libertate, doar pînza tare pentru portret, pasta de hîrtie pentru filigran, tot atîtea atuuri. Un joc de cărţi, tăiate în trei colţuri, şi-o carte de luat în seamă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara