Despre Paul Morand (1888- 1976) şi Jacques Chardonne (1884-1968) nu s-a mai vorbit demult în Franţa. Et pour cause! Amândoi favorabili regimului de la Vichy, antigaulişti, antidemocraţi, antisemiţi, homofobi, anticomunişti, s-au pus rău, epocă după epocă, cu toată istoria postbelică a ţării lor. Publicarea unui prim volum din corespondenţa lor (din anii 1949-1960), 1.156 de pagini, a retrezit interesul pentru doi literaţi de primă mână, dar şi demonii unui trecut care, în Franţa (nu şi în România!) nu se uită, chiar dacă se iartă când sunt la mijloc mari scriitori. A se vedea şi cazul Céline. Scrisorile celor doi sunt literar remarcabile, expresive, sincere, dar şi pline de ranchiună, „rele”, spurcate la gură. Morand şi Chardonne sunt mai diferiţi unul de altul ca apa şi focul. Unul, nomad incurabil (Morand a scris, între altele, o carte despre Bucureşti, foarte citită în interbelic), altul, sedentar şi amator de coniacuri fine ca un notabil de ţară, cum scrie Jean-Paul Enthoven în „Le Point” din 28 noiembrie. Portretele schiţate personalităţilor cu care şi-au încrucişat paşii sunt groaznice: De Gaulle, „un sac umflat”, Montherlant, „nimic în creier, doar un pic de istorie romană”, Gide, „bărbat de toaletă publică”, Malraux, „un mitoman înnăscut în care o epocă a minciunilor şi-a recunoscut imediat maestrul”, Mauriac „vrea totul, inclusiv de a fi contrariul său” şi altele, datorate ambilor într-o asemenea măsură, încât face inutilă departajarea.