Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Doi operatori ontologici: copy şi paste de Mircea Mihăieş


Recent încheiatul bacalaureat a adus în prima pagină a ziarelor un nou tip de corupţie: corupţia autodenunţaţilor. Nu ştiu exact ce prevede legea în legătură cu mituitorii ce hotărăsc să-şi mărturisească ticăloşia. în opinia mea, nu există nici o diferenţă între corupt şi corupător şi ei ar trebui trataţi identic. N-am văzut nici un fel de statistici, dar nu cred că reclamagiii au ieşit la rampă după ce li s-a rezolvat problema. Aş crede, mai degrabă, că decizia autodenunţătorului ia naştere din nemulţumirea că lucrurile n-au ieşit cum spera el.
N-am nici un fel de consideraţie pentru părinţii copiilor care după ce-au dat - de bună voie şi nesiliţi de nimeni - sute de mii de lei membrilor comisiei de bacalaureat sunt cuprinşi de-un acces de demnitate şi denunţă mârşăvia. Nu ştiu cine e mai ticălos: profesorul care primeşte cadouri, sau părintele care după ce-a neglijat ani în şir educaţia copilului încearcă să corecteze carenţele odraslei băgând mâna în buzunar. Nu mă refer la categoria, existentă şi ea, a profesorilor odioşi ce nu se sfiesc să pretindă cadouri ori sume de bani. Mă refer la nesimţirea tot mai multora dintre părinţii pentru care profesorul reprezintă un impiegat căruia îi împingi pe lângă ghişeu paporniţa din care iese gâtlejul măcăitor al raţei îndopate şi creasta roş-proletară a cocoşului.
Că s-a ajuns la un fenomen de masă, nu trebuie să şocheze pe nimeni. S-a ajuns unde era inevitabil să se ajungă. Lumpenizaţi cu cinism, lăsaţi mereu la coada-cozilor, profesorii (de toate gradele) reprezintă pentru guvernanţi o entitate enervantă, neproductivă, pe scurt, un balast. Reprezentată de lideri sindicali de mai mare ruşinea, clasa educatorilor s-a scufundat, de doisprezece ani încoace, în mlaştina tăcerii şi a compromisului. Cunosc destule cazuri de profesori universitari la care mizeria economică s-a transformat, tiptil-tiptil, în mizerie morală. Nu-mi iese din minte argumentaţia cu accente tragice a unui strălucit matematician, fost coleg de cămin în anii studenţiei: �Crezi că mie-mi convine să iau bani la examen? Dar ce să fac, când din salariul meu de conferenţiar nu-mi pot plăti nici ratele la bloc? N-am talente de bisnismen, n-am moştenit pământuri şi păduri. Am, în schimb, trei copii care-mi cer de mâncare zilnic." Repet, e vorba de-un strălucit matematician, ale cărui cărţi sunt publicate la mari edituri din străinătate.
Există şi varianta cinică: �Păi tu nu vezi cum ne sfidează? Eu vin la cursuri cu autobuzul, mă înghesui printre plasele precupeţelor şi bastoanele bătrânilor, iar ei coboară cu obrăznicie din jeep-uri şi năvălesc în sală un sfert de oră după mine. Ciocoi nesimţiţi, îndrăznesc să sune la mobil chiar în timpul orelor! Mestecă fără ruşine gumă, şi-o scuipă spre mine când fac imprudenţa să le atrag atenţia. Şi atunci, cum să nu-i ard la examen? Dacă sunt atât de barosani, să plătească!"
Aceste secvenţe sunt strict autentice. Profesorii citaţi aproape mot-à-mot predau la o importantă universitate de stat. îi cunosc de ani de zile şi nu mi s-au părut niciodată preocupaţi de altceva decât de învăţământ şi cercetare. Dac-au ajuns astăzi să vadă în mită echivalentul firesc al muncii lor, înseamnă că s-a dus dracului totul. Ştiam de multă vreme că învăţământul nu e chiar paradisul etic visat. Cunosc tradiţia multiseculară a buchetului de flori (cu vaza de cristal cu tot) pentru doamna învăţătoare, a muncii voluntare în grădina de zarzavaturi a şcolii care coincide cu grădina de zarzavaturi a directorului, cunosc obiceiul ca elevii să plătească şi pentru profesorii ce-i însoţesc în tabere. Acestea au intrat, ca să zic aşa, în obiceiul pământului. Dar ca floarea educaţiei naţionale să se transforme într-o avangardă a corupţiei, depăşeşte orice imaginaţie.
Dacă sistemul corupţiei pe faţă a pătruns în şcoală, nu mai e nimic de salvat din acest popor. Elevul ştie de cum păşeşte în clasa întâi că munca n-are nici o importanţă. Important e ca tatăl sau mama să fie capabili să �decarteze" suma în dolari (mai nou, euro) amărâtului de profesor cu pantofii scâlciaţi şi cu costumul lucios de-atâta purtat şi răspurtat. Iar dacă părinţii n-au bani, poţi să-i obţii tu, adolescentul descurcăreţ al zilelor noastre, intrând în reţeaua vânzătorilor de ţigări şi cafea de contrabandă, sau chiar de droguri. Când ajungi la facultate, dacă eşti fată e şi mai simplu: câteva partide de sex în cabina TIR-urilor turceşti, la marginea şoselei, îţi asigură liniştea pentru întreaga sesiune.
Nici aceste exemple nu sunt imaginare. Ani în şir, m-am legănat cu iluzia că învăţământul va scăpa plăgii mortale a zilelor noastre. Ştiam, evident, că există profesori care vând lucrări de licenţă studenţilor străini. Dar aceste obiceiuri păreau circumscrise zonei medicinei sau politehnicii, universităţi �cu miză". Mai nou, procedeul a pătruns masiv în ştiinţele umaniste. Aud că teze vechi sunt reciclate şi oferite absolvenţilor pentru a-i scuti până şi de minimul efort de-a compila texte imbecile de pe internet.
Într-adevăr, pentru a absolvi astăzi o facultate în România e suficient să cunoşti cele două comenzi ale computerului, copy şi paste. Vă asigur că ele fac minuni. Studenţi incapabili să-şi rostească măcar numele, se transformă ca prin miracol în savanţi atotşiutori, trântindu-ţi pe birou lucrări semestriale sau de licenţă mustind de-o bibliografie nu de ultimă oră, ci de ultimă secundă. Şi asta doar pentru că prin copy şi paste dobândesc o nouă identitate. Loaza analfabetă şi studentul silitor au devenit interşanjabili printr-o simplă apăsare pe tastatură. Dacă faci imprudenţa să-l întrebi de unde a obţinut cutare tratat publicat tocmai în Australia, îşi aminteşte fulgerător că în calculator există şi comanda mute. Iar dacă-i atragi atenţia c-a plagiat, te va privi cu sinceră indignare: Bine, dar ţara asta e plină de şefi de catedră, decani şi rectori ce apelează la aceiaşi atotputernici făcători de destine, copy şi paste?!
Oricât de incoruptibil te-ai considera, e greu să-i dai loazei cu catalogul în cap, când astfel de procedee au devenit norma, nu excepţia în mediul educaţional românesc. S-a scris, mai lunile trecute, despre plagiatele ordinare dintr-o aşa-zisă �istorie a patriei" apărută sub girul Academiei Române. Articolele împricinate au fost puse pe două coloane, s-a demonstrat că ne aflăm în faţa unui furt la drumul mare, dar n-a căzut nici un cap. Autorii îşi păstrează în bibliografii textele furate, cu un firesc al nefirescului care în alte părţi ar ucide, dar la noi abia dacă îţi dovedeşte cât de prost eşti dacă nu procedezi la fel.
Dar toate acestea sunt, îmi dau seama, jocuri de copii pe lângă furturile operate la cel mai înalt nivel. Nu mă refer doar la jaful din sfera economicului, ci la neruşinarea, de pildă, a d-lui Iliescu, de-ai scuti, în masă, pe magistraţi de plata, totală sau parţială, a impozitelor. Ticăloşia se împleşteşte, în acest caz, cu prostia: despre ce scutire de impozit e vorba? Oare câţi dintre magistraţii dragi lui I.I. Iliescu chiar trăiesc din salariu?!