Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Doi insurgenţi de Cosmin Ciotloş

Marius Conkan, Extazul Sfântului Markon,
Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 88 p.

Hose Pablo, Google translate: Ştefan-Vodă,
Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 26 p.


Asupra lui Marius Conkan (n. 1988) mi-a atras atenţia o cronică a lui Bogdan- Alexandru Stănescu, apărută acum vreo două luni în „Suplimentul de cultură”.

Se intitula (cu o găselniţă savuroasă) Lady Gaga, lady tare, lady fără de moarte şi era nici mai mult nici mai puţin decât un tur de forţă coeziv prin nişte concepte lăsate de obicei la voia accidentalului. M-am temut, recunosc, ca nu cumva demonstraţia să-şi fi copleşit obiectul, cum se mai întâmplă. Îl urmărisem pe Conkan de la început (a debutat la Vinea în 2009, apoi a recidivat cu un volum curios şi marginal scris la „două mâini” împreună cu Ruxandra Cesereanu). Fără a fi fost lipsit de unele calităţi, nu mi se păruse, totuşi, un poet capabil să-şi delimiteze un teritoriu numai al său. De vină a fost, probabil, şi contextul. Fiind, în mod funciar, un insurgent (ca şi cei mai buni dintre reprezentanţii generaţiei lui), el avea de redresat un handicap imens. Surprins, constat că, prin acest Extaz al Sfântului Markon, Conkan s-a ţinut de cuvânt. Parţial s-a vorbit destul de mult, în cazul lui, despre doi versanţi, unul mistic (coborând, desigur, până la William Blake), celălalt – vizionar (unde cap de afiş e Allen Ginsberg). O observaţie, după părerea mea, foarte discutabilă: în primul rând, elanul mistic îi însufleţeşte pe toţi vizionarii, cel puţin de două secole încoace, aşa încât disocierea nu-şi prea are rostul; în al doilea rând, mă tem că simpatizanţii lui Conkan l-au luat mult prea în serios, încercând să-l ataşeze, din calcul politic, unei direcţii cu care tânărul poet n-are de fapt foarte multe în comun. Am să citez cel mai la îndemână pasaj din carte, provenind dintr-un poem, la rândul lui, emblematic, Holy hole: „Mereu este cineva care nu simte nimic/ şi mereu cineva care simte prea mult./ Lady gaga cu rărunchi de gâscă, tu care le ştii pe toate,/ ghiceşte trupul cosmic dintre noaptea de-aici şi cealaltă noapte./ M-am săturat să dau în bobi morţii şi sângelui,/ când mă preling între cafea şi ciorbă acră” (p. 21). Cum ne raportăm la referinţa pop cult din versul al treilea? Sobru (aşa cum fac cei mai mulţi dintre comentatorii lui din mediul online), într-un registru credul, de ieremiadă? Ar însemna ca Marius Conkan să admită, într-un fel sau altul, virtuţile sacre (chiar dacă e vorba de un sacru golit de substanţă) ale starletei. Ironia, subînţeleasă, ar urma să fie, în acest caz, una minoră şi de oarecare prostgust. S-o iei pe Lady Gaga în tărbacă, iată tot ce poate fi mai facil. Până la personajele lui Alecsandri (de tipul Sandu Napoilă) ar mai rămâne un singur pas, extrem de compromiţător sub raport estetic. Asta l-ar transforma pe Conkan într-un mediocru locvace.
O altă cale (pe care, sagace, o adoptă şi Bogdan-Alexandru Stănescu în articolul de care pomeneam) e cu adevărat subversivă, căci se referă la un întreg discurs (maximalist, cum i se spune cel mai adesea) pe care, pastişându-l discret, Conkan îl subminează. Pentru această a doua interpretare, argumentele mi se par şi mai numeroase, şi mai greu de combătut: numele fericitului Markon (care e evident, un cuvânt valiză rezultat din abrevierea numelui autorului); ciclurile cărţii, cinci de toate, sunt numite, într-o tuşă religioasă atât de groasă încât premerge şarja, „ascultări”; retoric, senzaţia extatică e indusă printr-o singură marcă, cea mai simplă, dar îngrijorător de înşelătoare pentru cei nepreveniţi: repetiţia (la p. 48 exerciţiul acesta de prestidigitaţie se desfăşoară cu maximă transparenţă); „Moima”, care apare pretutindeni în acest volum, ca entitate terifiantă, dar imprecisă somatic, trimite, lexicografic, către două posibile sensuri regionale şi învechite: cel de „maimuţă” (emblemă a spiritului parodic, în definitiv) şi cel de „umflătură”, nocivă aceasta, cu rezonanţe maligne, întocmai discursului fals profetic, întotdeauna verbios şi ornat, pe care Conkan îl denunţă; în sfârşit, referinţele culturale (Rimbaud, Pound, Ginsberg, Bukowski, Eminescu chiar, într-un prim vers al unui poem) indică nu atât o galerie de iluminaţi, cât una de outlaws: toţi au la activ câte-o revoluţie stilistică, toţi au schimbat la vremea lor tendinţa dominantă. Şi, atenţie, nu prin ideologie, ci cu instrumentele mult mai accesibile ale limbajului. „Creierul meu care nu mai suportă anonimatul/ şi poezia cu zumzet de viespe”, scrie Marius Conkan într-un rând (p. 18), cât se poate de explicit. E un „verset” din crezul său. Literar, nicidecum religios.
Cu excepţia secvenţei intitulate Cantos (care e inexplicabil de slab, autorul uitând, pe deasupra, regula elementară a formării pluralului în limba engleză), Extazul Sfântului Markon e o carte notabilă (dar nu mai mult decât notabilă), a cărei apariţie poate însemna, în literatura română recentă, încheierea unei tendinţe: aceea a poeziei „leneşe”, susţinute de tribulaţii şi racordate printr-un gălăgios act de impostură la un plan metafizic cu care, vorbind la rece, nimeni, dar absolut nimeni, nu mai poate simţi, astăzi, o afinitate reală.
Celălalt insurgent e un tânăr poet despre care am scris şi la debut: Hose Pablo. M-a fascinat,atunci (în 2007, când publica volumul Căpşune în inima mea) capacitatea lui de a-şi construi o mitologie de nowhere man. Începând cu pseudonimul care îi camuflează originea basarabeană (în acte, se numeşte Victor Neaga), totul la el e parcă făcut să fie de-a-ndoaselea. Pierzând un concurs de manuscrise, i se părea rezonabil să dedice cartea (scoasă în cele din urmă la o altă editură) tocmai juriului care-l respinsese. În plus, subtitlul plachetei („volum funerar pt generaţia 2000”) reprezenta un afront cu atât mai de impact cu cât venea din partea unui (aproape) adolescent cu o înfăţişare amintind de poeţii englezi ai secolului al nouăsprezecelea şi cu un discurs, sintactic vorbind, foarte apropiat de acela al fotbaliştilor români de la începutul anilor nouăzeci. Spuneam în cronica la Căpşune în inima mea, că fiecare citat reprodus s-ar cuveni punctat prin câte-un „sic” profesoral. Agramatismele acestea (involuntare sau nu) făceau însă tot farmecul volumului. Fiindcă plasau poezia lui Hose Pablo într-o zonă a autenticului. Nimic nu era pedant, forţat sau contrafăcut acolo.
În plus, la lectură, asemenea formulări deficitare produceau adevărate scintilaţii pe ecranul mental. Ele atrăgeau constant atenţia asupra naturii lingvistice a poeziei, scoţând-o, deci, de sub tirania emoţiei sau a traumei psihologice. Felul cum se prezintă, acum, al doilea volum al lui Hose Pablo îmi confirmă convingerea iniţială. Pentru acest rebel, există o cauză. Instinctiv, el defineşte poezia ca la carte: abatere, deviere, erezie. E suficient de lucid încât să conştientizeze că norma e în altă parte. Îşi găseşte, pe deasupra şi un alibi delicios: platforma Google translate (aşa se şi numeşte cartea). Acolo, motorul de căutare oferă, la trecerea dintr-un idiom în altul, variante destul de cinstite (cuvintele sunt echivalate cu destulă acurateţe), dar sub într-o topică cel puţin rizibilă. La fel stau lucrurile cu versurile lui Hose Pablo: „tu i-ai trimis probabil e happy day parcă” (p. 5); „tu ai stat puţin mâine la lucru” (p. 6); „ai spus că mâinele mele frumoase sunt” (p. 7); „şi parfumul apăruse că nu era înainte” (p. 8); „mă clătinam parcă dragostea mă legăna” (p. 9) şi aşa mai departe. În doar douăzeci de pagini de text sunt cuprinse de două ori pe-atâtea asemenea ciudăţenii. Formidabil mi se pare amănuntul că aceste disonanţe nu afectează totuşi curăţenia ansambului. Poemele din Google translate: Ştefan-Vodă au o graţie frapantă:
„ridic mâna dreaptă destul de nesigur/ oricum / aşa e atunci când visul îţi urmezi/ mi-o împlânt în piept/ scot de acolo inima o arunc/ o arunc undeva pe jos / pe un trotuar/ e plin asfaltul de mâzgă / etichete de la produse / etc./ continui să merg. voi ajunge unde m-am pornit./ durerea e insistentă / se strecoară până la creier./ încă nu am învăţat să lupt cu ea./ ajung în faţa scării tale./ au rămas multe lucruri neschimbate./ cea mai neschimbată a rămas noaptea” (p. 21).
Şi nu e singurul exemplu. Parcimonia îi e de mare ajutor lui Hose Pablo, care, practic, nu are loc să comită poeme slabe şi nici răbdare să resusciteze clişee: „la ştiri vorbesc despre o inimă de om./ tu nu ştii nimic despre asta îţi dau părul la o parte/ asta am aşteptat ani în şir sau poate mai mult./ mă ridic şi merg undeva spre baie/ în cap apare parazitar o melodie de celentano/ mă atingi. ţi-e frică de mine./ încerc să te liniştesc să nu-ţi fie frică/ pentru că s-ar putea să nu exist pe bune” (p. 25). Amăgitor până la seducţie, finalul pare desprins din Poemul de purpură al lui Mihai Ursachi. De fapt, dacă e să căutăm posibile apropieri, mai inspirat ar fi să vorbim despre un anume bacovianism. Nu, de bună seamă, cel cunoscut îndeobşte, din Plumb sau Lacustră, ci acela idiomatic defect, care se instaurează abia la maturitate şi care se manifestă în câteun „Şi-o păsărică în grădina brumată/ În liniştea rece, a iarnă-a făcut” (Belşug) sau „Te voi aştepta într-o zi sau într-o noapte oarecare/ Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare” (Vae soli...). Acelaşi efort al emisiei verbale, acelaşi tremur al sclerozei generalizate îl însoţesc şi pe Hose Pablo la fiecare ieşire din prelungile sale tăceri. Sursa acestei paralizii pare să fie de natură erotică (în fond, toate poemele de aici sunt poeme de dragoste). Rezultatul, însă, e acelaşi, de un insolit irezistibil. Dacă e adevărat că poezia bună poate exista prin vocaţie (aşa, substanţialist), dincolo de cultură, de exerciţiu, de influenţe, Hose Pablo e, dintre tineri, exemplul cel mai edificator.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara