Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Carnet:
Doctor de cuvinte de Val Gheorghiu


O carte - absolut întîmplătoare - poate declanşa reacţii dintre cele mai imprevizibile. Cartea ar fi Marilyn pe divan şi - autodefi­nindu-se roman - e scrisă de americanul Michel Schneider, iniţial psihoterapeut, apoi scriitor profesionist. Marilyn, se-n­ţe­lege, e Monroe, iar divanul e notoria mobilă impusă de Freud. Aşadar, o carte (corpolentă) despre sclipitorul infern întrupat de trupeşa vedetă. De reţinut, deocamdată, dincolo de vălmăşagul faptelor din jurul actriţei, nu una prea sclipitoare ca inteligenţă, ambiţia ei - una inteligentă de data asta - de a convinge că aparenţele au falsificat-o. De unde grija-i obsesivă de a dovedi contrariul.
Inegalabilă în a-şi administra cu fascinantă demenţă graţiile native, Marilyn, intrată în turbionul aiuritor al Hollywoodului, prinsă în capcanele amorurilor ocazionale - pe care le şi provoca obsesional - va dovedi cu prisosinţă atitudini intelectuale de cea mai plăcută surpriză. Excitată de permanentele frecventări ale celebrilor psihanalişti ai momentului, fosta fată sărmană e din ce în ce mai atentă la ce spune şi... şi... la ce scrie. Aici e şi enigma. Fiindu-i permanent frică de cuvinte - ea, întruparea sub reflector a cuvintelor - are curajul să le provoace. De unde şi frazele ce-i ies din frumoasa gură - dincolo de vaga lor frivolitate de alcov - pot fi oricînd asumate de condeieri subtili. "De ce mă tem? Că nu voi putea juca? Mi-e frică de frica mea de a nu putea juca? Doar ştiu că pot juca, şi tot îmi este frică. Ştiu că nu ar trebui să fiu îngrozită. Dar dacă nu aş fi îngrozită, nu aş mai fi deloc." (1960)

Cîtă subtilitate, nu?
Deşi reticentă la înşiruirea cuvintelor, se surprinde notînd pe cele ce i se par noi şi bizare: abject, abscons, acronim, adulter, dar şi rece, părinte, eu.
Are intervenţii de un umor delectabil, atunci cînd jurnalistul o pune în dificultate: "O să vorbesc pentru asta cu doctorul meu de cuvinte."
Dacă în cazul personajului ce, oricum, trebuie să se servească de cuvinte, mirarea nu e una perplexă, în celălalt, al personajului ştiut mut, din faţa şevaletului, aceeaşi mirare îmbracă alt aer.
E statornicită prejudecata că acesta e omul muţeniei, într-o artă în care, e adevărat, intruziunea cuvîntului e, în genere, neavenită. în sensul incompatibilităţii între cele două exprimări: una, cea literară, a discursivităţii, cealaltă, a picturii, a fixităţii.
Imaginea marelui mut din faţa şevaletului din atelier sau, cu acesta în spinare, la peisaj, se modifică dacă îi juxtapunem existenţa, de-a lungul secolelor de artă, a unor figuri proeminente, completîndu-şi magistral exprimarea prin formă şi culoare cu cea prin cuvînt. Vorbit sau scris.
Cum poate fi înţeles şi admirat un da Vinci (1452-1519) decît în multipla ipostază de pictor, dar şi de arhitect, sculptor, mai mult chiar, de analist literar, ştiinţific, teoretic. Marele pictor credea - după André Chastel - că e neapărat necesar să refacă el însuşi întreaga ştiinţă, ca să surprindă viaţa şi lupta elementelor, curgerea apei, lumina universală. Nu e singurul mare orgolios. întinsa istorie a picturii e punctată, periodic, de alte voci ale ambiţiei, în chiar intenţia de a-i amplifica acestei arte vigoarea. Fie şi prin fraze ce frizează grandilocvenţa fără margini, în care tîrziul Dali (1904-1989) va excela.
Courbet (1819-1877) nota tranşant : "După părerea tuturor, eu sînt cel mai de seamă om din Franţa". Cine să-l fi contrazis? Semnătura de pe tablou era constant completată cu verdictul: "Courbet, fără ideal, fără religie." Gasconadă, şi obraznică, şi simpatică, nu?
Cézanne (1839-1906) se voia apodictic: "Inteligenţa cu o mare putere de organizare e cea mai preţioasă colaboratoare a sensibilităţii în realizarea operei."
Braque (1882-1963): "...regula ce corectează emoţia".
Klee (1879-1940): "Culoarea mă posedă... Sînt pictor." Sau: "Nimic n-ar putea să înlocuiască intuiţia."
Kandinsky (1866-1944): "Orice tablou se naşte, ca şi cosmosul, prin catastrofe; pînă la urmă - o simfonie numită muzica sferelor."
Cîte (aproape) asemenea lor nu mi-a fost dat să aud într-o boemă ieşeană în care... muţii pictori îi completau, pitoresc bahic, pe oricum verbioşii condeieri!
Lume în care - cu predestinată ambigenie - m-am aflat eu însumi. Apelînd, evident, la doctorul de culoare. Dar şi la cel de cuvinte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara