Cînd am intrat luni seara, 14 aprilie, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti pentru GALA UNITER, mi s-au tăiat picioarele. Destule locuri goale, încă de la început?... Doamne, Dumnezeule, e singura sărbătoare a breslei! Ce se întîmplă? Mi se pare nu doar îngrozitor de trist, ci şi un semnal de alarmă pe care îl aud acut şi mă tulbură. Este o muncă imensă pentru acest proiect, pentru pregătirea acestui eveniment. Din toate punctele de vedere. O sală plină sau arhiplină, cum a fost de atîtea ori - să ne amintim Galele de la Sala Palatului! - o sală care să-ţi bucure orgoliul văzînd greii breslei este, din capul locului, un pariu cîştigat. O recunoaştere a mizei, a importanţei premiilor, a nominalizărilor, un impact serios printre făcătorii de teatru, precum şi printre iubitorii lor. O astfel de imagine, însă, îmi şopteşte că ceva e putred în Danemarca... Îi văd, căutîndu-şi locul, pe Emil Boroghină şi pe Puiu Antemir undeva sus, cocoţaţi sub balconul oficial. Bizară plasare! Las la o parte că sînt două personalităţi, dar sînt, printre altele, şi membri în Senatul Uniter. Puţină consideraţiune găsesc că se cuvenea. În fine. E adevărat că spectacolul e lung, din ce în ce mai lung, cu momente slabe, fără haz, fără strălucire, mai mult sau mai puţin inspirat în defilarea atîtor notari şi bancheri care iau din timpul discursurilor consistente despre oamenii de teatru ca să se pună în fason bătînd cîmpii fără graţie. La urma urmelor, acesta este scopul întîlnirii, nu? Să facem o reverenţă în faţa valorilor teatrului românesc de azi şi dintotdeauna, să aflăm cine sînt creatorii care fac istoria teatrului, să îi vedem, să îi auzim puţin. Pe ei, în primul rînd. Mă tot uit în jur, prin sală. În afara numelor mari din categoria celor nominalizaţi sau premiaţi de către Senat, nu prea se înghesuie figuri grele. Încet-încet, în ultimii ani Gala s-a degradat. Sînt destule motivele şi le-am mai tot analizat. Unul dintre ele este limpede. Şi o spun cu imens regret. Povestea capătă un gust amar şi din cauza erorilor inacceptabile făcute de jurii care, prea des, judecă umoral, contextual, revanşard, excesiv sau prin compensaţie (nu a luat cînd trebuia, cazul Hathazi, memorabil în Woyzeck-ul lui Măniuţiu, îi dăm acum pentru că Iureş a luat şi o să tot mai ia. De pildă.) Fapt petrecut cu asupra de măsură şi în seara de 14 aprilie. Croiala începe prin a fi discutabilă, firesc, de la seria nominalizărilor. De la faptul că trebuie să judeci mere cu pere, un decor cu nişte costume, puneri în scenă grandioase cu discursuri regizorale miniaturale, bijuterii şlefuite pînă la cel mai delicat detaliu, pînă la mari ciudăţenii despre care aminteam şi într-un număr recent, absenţe inexplicabile, cum ar fi cea a lui Purcărete de la categoria "cel mai bun regizor", a spectacolului Capra din nominalizarea pentru regie a lui Dabija, a lui Bogdan Zsolt de la categoria "cel mai bun actor", a Liei Manţoc de la categoria "cea mai bună scenografie". Aici, poate, gafa a lăsat să se vadă mult prea limpede o judecată neprofesionistă, dezechilibrată, prizonieră a superficialităţii jignitoare pentru un creator de teatru. Peste tot în lume există două categorii distincte de premii: pentru decor şi, separat, pentru costume. Ceva destul de logic. Pentru alţii. Noi sîntem mai originali. Ca şi în tenacitatea cu care căutăm, cu orice preţ, să mulţumim cît mai multă lume. Cantitate şi mai puţină calitate. Tradiţia acestei Gale numără deja şaisprezece ediţii. Mă gîndesc că numărul gafelor majore, cu urmări imediate în zona valorii, a ierarhiilor, a credibilităţii nu ar trebui să se înmulţească pe măsură ce trec anii. Nu e ceva direct proporţional în acest raport. Dimpotrivă. Trecerea timpului implică maturitate, înţelepciune, experienţă, ştiinţa de a face lucrurile acestea credibil şi responsabil. Cu clasă. Pare tot mai greu să faci un juriu din autorităţi, din oameni cu operă, să zicem, greu de contestat, personalităţi pregătite pentru o astfel de ipostază de o asemenea anvergură. Cei mai mulţi artişti mari lucrează. Actorii mari joacă mai în fiecare seară şi nu au cum, fizic, să umble prin ţară ca să-şi vadă colegii nominalizaţi. Regizorii cu cotă sînt prinşi în proiectele lor. Apoi, artiştii importanţi, fie ei regizori, actori sau scenografi, sînt candidaţi direcţi pentru nominalizări şi premii. Rarisim poţi găsi pe cineva mare, liber. Efortul lui Ion Caramitru, la care am fost martoră de multe ori, se loveşte de acest obstacol, deloc de neglijat. Din păcate, seri ca cea de la ultima ediţie, 2008, a Galei Uniter - şi ca cele din ultimii ani - tind să devină o primejdie. Riscă să aducă totul mai degrabă în spaţiul mediocrităţii, al parti-pris-urilor fără perdea, al poliţelor plătite public, al vîlvei care se face dincolo de creaţie. Cînd, de fapt, numai despre asta este vorba. Despre valoare, despre ce este marcant pentru un anumit interval teatral. Îmi este foarte greu să cred că anul 2008 nu păstrează în memorie, din punctul de vedere al juriilor Galei, Faust-ul lui Purcărete, nimic din minuţiozitatea lucrului cu actorul - o direcţie dificilă a regizorului Alexandru Dabija - un rol cu totul remarcabil pe care îl face Bogdan Zsolt în Astrov nu există nicăieri, ca după un astfel de eveniment să fie toată lumea mulţumită. Să nu se nască polemici, agitaţii, comentarii fel de fel. E în firea lucrurilor. Teatrul este viu şi implică şi astfel de tensiuni. Decisiv pentru breaslă este însă dacă există analiză şi nu umori.

Nu-mi este uşor să uit o seară tristă, fără fast, o sală aproape goală care, tîrziu în noapte, oferea un peisaj sfîşietor. Nu am văzut niciodată aşa de puţini spectatori. Niciodată. Realitate care a afectat, direct, toată atmosfera de pe scenă, din noi. Şi, totuşi, nu aceasta este imaginea spectacolelor, a performanţelor care ne bucură profund, nu doar teatral, ci şi spiritual. Spectacole care fac săli arhipline, care contează pentru istoria şi pentru memoria teatrului nostru. Unul de anvergură, cu performanţe tulburătoare, care aparţine secolului 21. Cred, în continuare, că sîntem bîntuiţi de prejudecăţi şi de umori. Că sîntem prea puţin europeni în felul în care respectăm teatrul şi pe creatori.