Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Doamna... de Rodica Zafiu



Formulele de desemnare sau de adresare alcătuite din prenume (nume de botez) precedat de un termen de reverentă sînt în română destul de controversate. Evident, e vorba de norme sociolingvistice, care guvernează în mare parte sistemul termenilor de adresare - si în care se manifestă în mod clar diferentele dintre diverse culturi, traditii, sisteme ale politetii. În momentul actual, îmbinări de tipul "doamna Sultana", "doamna Dafina", "doamna Margareta" etc. sînt marcate, identificate ca apartinînd unui limbaj sub-standard; respingerea lor poate fi chiar foarte puternică: din partea unor vorbitori care le condideră inculte, vulgare, "mahalagesti" etc. Le-am remarcat de altfel prezenta în anunturile publicitare - extrem de stîngaci redactate - ale ghicitoarelor si ale vrăjitoarelor contemporane. Oricum, în ciuda condamnărilor si tocmai datorită caracterului lor popular, constructiile de tipul citat sînt foarte frecvente. Transformarea în normă unică a îmbinării dintre termenul reverential si numele de familie ("Doamna Popescu") este la noi o inovatie destul de recentă, care corespunde unui tipar "occidental": impusă probabil mai întîi datorită modelul francez, ea e întărită astăzi si prin cel caracteristic spatiului anglofon. O mărturie recentă asupra perceptiei acestor diferente socio-lingvistice o oferă Monica Lovinescu, într-un pasaj în care povesteste cum a recunoscut apartenenta românească (si securistică!) a unui necunoscut în momentul în care acesta i s-a adresat cu "Madame Monique". Pe de altă parte, în sistemul onomastic traditional de la noi - tipul "Nică a lui Stefan a Petrei Ciubotariul", date fiind cvasi-absenta numelui de familie si rolul esential al numelui de botez, combinarea acestuia din urmă cu un termen generic ("chir Costea", "conu' Mihai") a fost foarte normală. Valorile afective pe care le-au dezvoltat asemenea îmbinări sînt de altfel discutate de Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944). Merită amintit si faptul că, în cel mai popular cod de maniere elegante apărut după 1990, structura în cauză nu e condamnată, ba chiar e recomandată explicit - e drept, pentru o situatie limitată: adresarea către socri! ("ne putem adresa cu Doamna Silvia, Domnule Andrei" - Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, Humanitas, 1995, p. 61). Mi se pare că există si o oarecare diferentă în perceptia asocierii pe de o parte a termenului "domn" cu prenumele masculin, pe de alta a lui "doamnă" cu cel feminin: prima constructie e mai usor de acceptat, a doua e mai supărătoare. Cauza acestei usoare diferente (care rămîne de dovedit; de altfel, în acest domeniu sînt de dorit cît mai multe studii experimentale, anchete sociolingvistice) poate fi prezenta frecventă a acelorasi unităti masculine ca nume de botez si de familie: "domnul Vasile" e o îmbinare a cărei eventuală nonconformitate cu regulile exprimării elegante a politetii nu sare în ochi, în timp ce "doamna Vasilica" nu poate fi decît o structură cu numele de botez. Ar mai putea fi vorba, în utilizarea numelor feminine, si de o întreagă retea de implicatii si sensibilităti (feministe sau nu) privind raportul dintre statutul social si identificarea prin nume sau prenume.

De altfel, pentru a întelege istoria constructiei e nevoie să înregistrăm atitudinea fată de ea în diverse momente. Extrem de interesantă e interpretarea socio-culturală pe care, acum aproape 150 de ani, i-o dădea Heliade Rădulescu. Pentru Heliade, preferinta pentru nume este o dovadă clară de libertate, individualitate si traditională emancipare a femeii în spatiul românesc; opozitia se stabileste cu Occidentul, în care femeia e chemată mai întîi cu numele părintilor, apoi cu cel al sotului: "În Europa femeia, ca să fie cum se cade, nu poate avea un nume si, prin urmare, nu poate fi o persoană"; "de se mărită, nu poti să-i zici pe nume, madame Elise or madame Marie, fără a comite o enormitate, ci cată să-i zici madame Sganarelle, daca pe onorabilul său consoarte îl cheamă astfel". Elogiile lui Heliade se îndreaptă către femeia neamenintată de modele străine, cea care "simte că i se ofere omagele cele mai respectuoase cînd este onorată cu numele său propriu din botez: cocoană Săftico, cocoană Catinco, cocoană Marito..., jupîneasă Călino" (articol din 1857, în Opere III, ed. Vl. Drimba, 1975, p. 175-6). N-as vrea să se înteleagă de aici că pledez pentru o extindere a tiparului popular în discutie. Mi se pare doar că el merită cercetat, mai ales pentru că încorporează, într-o formă banală, unele dintre tensiunile profunde ale culturii si ale limbii române: cele dintre modelul popular si modelul cult, dintre traditia locală si cea occidentală.