Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Diversitate stilistică... de Rodica Zafiu


Una dintre trăsăturile caracteristice ale limbii române actuale e diversitatea ei stilistică, determinată de multiplicarea şi diferenţierea situaţiilor de comunicare, a contextelor de uz; se înţelege că o asemenea diversitate nu individualizează româna între alte limbi moderne (căci fenomenul e comun, cel puţin pentru toate limbile din culturi asemănătoare), ci deosebeşte limba actuală de cea din secolele trecute. Mai mulţi lingvişti români au afirmat că liniile fireşti de dezvoltare a limbilor în spaţiul social şi cultural modern se realizează într-un proces complementar: reducerea diferenţelor regionale (sub presiunea contactelor umane, a răspîndirii mijloacelor de comunicare în masă, a globalizării) e contrabalansată de sporirea diferenţelor stilistice în interiorul limbii literare. Lucrurile nu sînt chiar simple şi procesele nu sînt obligatoriu unidirecţionate: o dovedeşte atît contra-tendinţa actuală de păstrare şi de valorizare a diferenţelor regionale, cît şi pericolul uniformizării stilistice. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, impunerea artificială a limbajului birocratic caracteristic discursului politic totalitar în toate zonele vieţii publice, presiunea cenzurii şi a controlului de tip poliţienesc au redus considerabil diferenţele stilistice existente între variantele deja constituite ale românei culte. Pe acest fundal de monotonie a "limbii de lemn" generalizate s-a proiectat spectaculoasa redescoperire a diversităţii, după 1989. în momentul de faţă, riscul entropiei e reprezentat de generalizarea limbajului familiar: spaţiu al experimentului, al expresivităţii inovative, dar şi al recursului comod la clişee şi automatisme, limbajul familiar e o contrapondere şi un rezervor util pentru alte varietăţi lingvistice, dar poate asuma şi un rol preponderent negativ în momentul în care ameninţă să pătrundă în orice context, ştergînd limitele dintre registre şi nivelînd exprimarea.
Stilistica funcţională românească din anii '70, continuată de sintezele apărute în anii următori, a încercat, în linie structuralistă, o definire cît mai riguroasă a "sistemului stilistic" românesc: prin dezbateri interesante, din care însă azi ne apare desuetă obsesia de a determina exact numărul stilurilor şi de a le încadra într-o schemă cît mai simetrică. Rezultatul controverselor - transmis manualelor şi devenit aproape o dogmă - postula existenţa indubitabilă în limba literară a stilurilor (sau limbajelor): ştiinţific (şi tehnic), juridic (şi administrativ), literar, eventual şi publicistic. Descrierile detaliate ale acestora, cu particularităţile diferitelor lor nivele lingvistice (fonetic, morfo-sintactic, lexical, pragmatic), rămîn perfect valabile şi pline de utilitate. Mai puţin fericită ne apare ideea separaţiei nete dintre stiluri, şi mai puţin acceptabile excluderile: de pildă, în schemele vremii nu intrau ca entităţi aparte limbajul religios şi cel politic. Justificările erau pur lingvistice, şi parţial credibile: cele două limbaje ar fi avut o individualitate prea puţin marcată, confundîndu-se fie cu limbajul literar, fie cu cel juridic sau ştiinţific. De fapt, cauzele mai adînci ale excluderii erau politice: parafrazînd şi banalizînd celebra formulă a lui Wittgenstein, ele se reduceau la principiul (nemărturisit) că despre lucrurile despre care nu se poate vorbi (onest şi liber) trebuie să se tacă. Mai bine nimic, decît descrieri ale limbajului religios cu judecăţi negative sau descrieri ale limbajului politic cu elogii - să ne închipuim cum ar fi trebuit să fie, în anii '80, un eventual capitol dedicat discursurilor lui Ceauşescu?! De altfel, cenzura însăşi accepta acest principiu, sănătos şi pentru ea: în cazuri foarte clare, orice enunţ devine subversiv, căci aserţiunea neutră e simţită ca o aluzie, iar cea laudativă apare ca o parodie. în schemele citate nu intra întotdeauna nici limbajul jurnalistic: cu justificarea că are o prea mare diversitate interioară (între editorial, reportaj şi cronica sportivă, de pildă, diferenţele lingvistice fiind foarte mari), în realitate în primul rînd tot din motive strategice. Cea mai mare parte din textul jurnalistic era perfect identificabilă, în acei ani, cu discursul politic oficial: a caracteriza pe unul însemna implicit a vorbi despre celălalt. în toate aceste cazuri, lipsurile au fost parţial acoperite după 1989: ceva mai puţin în cazul limbajului religios - despre care au apărut totuşi articole, lucrări de diplomă, dicţionare - ceva mai mult în cazul celui politic (obiectul unor studii, mai ales despre "limba de lemn"). Situaţia cea mai fericită pare să o aibă limbajul presei, despre care în ultimii ani au apărut mai multe lucrări originale şi traduceri. în acest caz exista totuşi o tradiţie (studii istorice, articole în Presa noastră, capitole în sintezele de stilistică), dar un rol decisiv l-a avut desigur explozia de după '89 a jurnalismului, reflectată şi în înfiinţarea unor noi facultăţi, de stat sau private, care au impus formarea unor specialişti şi organizarea unor cursuri: unele dintre acestea s-au transformat deja în cărţi. Ca şi în cazul publicităţii, cercetarea stilistică a fost favorizată de cererea practică.
în măsura în care nu mai gîndim diversitatea stilistică în termenii unui sistem rigid, ci acceptăm o ierarhie complexă şi nuanţată, în care apar nu numai stilurile principale, ci şi simple tipuri de text, cu regulile lor de construcţie şi de selecţie, trebuie să facem loc cercetării unor discursuri precum (într-o enumerare voit nesistematică): al poliţiei, al informaticii, al mesajelor transmise prin poşta electronică, al manualelor, al ghidurilor de conversaţie, al comentariului sportiv, al modei, al horoscopului, al benzilor desenate, al textelor de muzică, al buletinului meteorologic, al micii publicităţi, al talk-show-urilor televizate, al convorbirilor la telefoanele mobile, al zvonurilor etc.