Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Dispreţ de un deget de Daniel Cristea-Enache

O imagine greu de uitat a fost surprinsă, la trecutele inundaţii, de către obiectivele aparatelor de fotografiat. Cadavrul înnămolit al unui bărbat înecat înţepenise într-o ipostază grotesc-terifiantă, cu degetul mijlociu de la o mână ridicat, într-un gest ultim de o plasticitate batjocoritoare. Dispreţ, sfidare, injurie vizuală, toate erau exprimate prin degetul pornit ca o săgeată din pumnul ţinut strâns, într-o simbolistică atât de cunoscută, încât nu mai e cazul s-o detaliem. Presa noastră a făcut ce ştia şi ce ştie să facă mai bine: a pus instantaneul pe pagina întâi şi "pe sticlă", în prime time, bătând cu el obrazul autorităţilor "corupte" şi al guvernului "asasin"...
Poate că nu e o întâmplare că în jurul unui deget mijlociu (şi al gesturilor obscene făcute cu ajutorul lui) se învârteşte, într-un ameţitor carusel, Trimisul nostru special, romanul lui Florin Lăzărescu. Uneori viaţa întrece ficţiunea, alteori literatura obţine efecte mai bune, dar în mod frecvent cele două teritorii comunică subteran şi la vedere, prin calchieri, împrumuturi şi influenţe mai discrete. Pentru un prozator cu vocaţia, dublă, a poveştilor şi a realităţilor ce se cer descifrate, e natural ca o asemenea întâmplare să fie introdusă în trama epică şi exploatată artistic. Dar în ce fel?
Spre deosebire de romanul precedent (Ce se ştie despre ursul panda, 2003), cu platitudini ingenios montate, dar nu într-atât încât să fie convertite în altceva, proza de faţă conciliază remarcabil cele două planuri: al faptelor propriu-zise şi al regiei lor. Pe de o parte, înregistrăm numeroase întâmplări suculente, evenimente neaşteptate, explozive; pe de alta, observăm efortul încununat de succes al autorului de a rula acest material într-un proiect narativ inteligent articulat. De la o carte la alta, Florin Lăzărescu este în căutarea unei structuri elastice, deschise, în care să poată fi integrate cu bune rezultate episoade şi frânturi epice divergente, aparţinând unor planuri distincte. Îl revăd parcă pe Benny Hill notându-şi scrupulos pe un carneţel devenit o mică terfeloagă câte un element cu potenţial comic oferit de realitatea înconjurătoare. Dar succesiunea acestor elemente, pentru a reprezenta mai mult decât un şir de gag-uri, trebuie să caute şi să dezvolte un nucleu de semnificaţii, un nod de reţea în care se întâlnesc şi din care se desprind firele. Fără această organizare, minimă ierarhizare simbolică, romanul ar suferi de facilitate, iar autorul, de amatorism.
Nu este cazul cu Trimisul nostru special, excelent construit pe diferitele lui etaje, de la parterul întâmplărilor cotidiene la mansarda transcendentală în care protagonistul ajunge. Tânărul Antonie, reporter la un cotidian central, intră în urma unui accident într-un tunel oranj extrem de ciudat. Metafizicul e înţesat aici de reclame pământene; un bătrân îmbrăcat la patru ace invită oamenii din public pe o canapea, pentru a le afla şi a le rezolva problemele; lui Antonie i se face morală antitabagică şi i se reamintesc principiile corectitudinii politice... Până să aflăm însă care e problema lui Antonie, capitolul se termină şi începe un altul, cu tribulaţiile sale în redacţia de ziar, cu gafele monumentale pe care le-a făcut şi le va mai face. Alertă, naraţiunea îşi schimbă necontenit unghiurile şi contururile, nedând cititorului răgaz să se plictisească. Florin Lăzărescu a învăţat bine tehnica expunerii cinematografice, alternând cu dexteritate planurile şi urmărind în paralel mai multe fire conflictuale. Unul este, în mod cert, al lui Antonie, care tot povesteşte "lumea", după ce se presupune că a cunoscut-o mulţumitor. Al doilea îi e rezervat tatălui său, Iosif, profesorul de istorie care după ce a făcut puşcărie politică a ieşit din închisoare cu aceeaşi voluptate rebelă a ridicării unui anumit deget şi şi-a crescut băiatul departe de lumea dezlănţuită, în munţi. Vine la rând (nu în roman, dar în reordonarea lui cronologică şi logică) Ioan, călugărul care îl ia în grijă pe micul şi sălbăticitul Antonie. Planuri epice autonome - până la proba contrarie - sunt umplute cu avatarurile ţiganului Elvis, cu oglinda lui "magică", drogurile şi frica de şeful Mauru; şi cu disperările teroristului arab în formare Mohammad, care ar vrea să-i arunce în aer pe "borcii" occidentali începând mai de la Est, din România.
Atâtea conflicte pe un spaţiu, totuşi, redus ar putea deruta, mai ales că romancierul lasă destule spaţii albe pe care nu ştim dacă le va mai haşura. Metoda lui narativă e de a înfăţişa mai întâi climaxul şi epilogul unei dezvoltări epice, şi abia apoi premisele ei. Înaintea cauzelor vedem efectele concrete, ceea ce schimbă sensul prospectiv al lecturii. În cursul acesteia, căutăm să aflăm mai mult ceea ce s-a petrecut decât ceea ce se va întâmpla în continuare. Nu altfel proceda un coleg de generaţie al autorului, Constantin Popescu (şi el apropiat de lumea filmului) în Mesteci şi respiri mai uşor... (2003). Romane, aşa zicând, cu acumulare inversă.
Din această perspectivă privind lucrurile, surprizele nu sunt excluse. Toate scenele cu domnitorul, fiul său şi căpetenia hună ce-i îngrozeşte periodic se dovedesc, în pofida frumuseţii lor (Florin Lăzărescu e un liric care se ignoră), nişte halucinaţii de om nebun; înnebunit, mai exact, de încercările prin care a trecut. Nu există nici o cetate, nici un soldat de strajă, nici un război cu invadatorul hun, ci doar un fost profesor de istorie cu minţile rătăcite care îi toarnă băiatului său poveşti cu material istoric şi literar (de la Epopeea lui Ghilgameş la Moby Dick, trecând prin Don Quijote şi Hamlet). Ulterior, ajuns reporter de ziar, trimisul nostru special, ex-"sălbaticul din Carpaţi", adică Antonie, se va avânta pe alte coline virtuale, cele din jocul de strategie pe computer Age of Empires. Revenind însă la resorturile acestei naraţiuni debordante, o dată ce i-am sesizat principiul de funcţionare, programul sub care rulează, incertitudinile, curiozităţile, bizareriile încep să se şteargă. Degetul pe care Iosif l-a tot ridicat, obscen, la adresa autorităţilor rămâne în această poziţie sfidătoare şi atunci când proprietarul moare, pentru a se transforma într-un sfânt local. Furat de Elvis, degetul obraznic, buclucaş îşi va încheia peregrinările între fălcile câinelui cu o ureche lipsă care, şi el, tot vine şi revine în cadru. La o privire mai atentă, observăm că prozatorul lucrează după reţete de economie (şi expresivitate) dramatică. Personajele lui sunt într-un număr redus şi scenele se derulează cam cu acelaşi material uman şi animal, într-o interdependenţă subliniată. A apărut câinele într-o ureche, cu el vom rămâne până la finalul romanului. Vrea Mohammad să-i dinamiteze pe "borcii" occidentali? Despre asta va tot vorbi, la fiecare intervenţie. Eroii intră în spotul de lumină, îşi recită rolul şi apoi se retrag în penumbră, până la viitoarea convocare. Cea mai activă prezenţă o are, cum e şi firesc, protagonistul Antonie, aflat în mijlocul acestei reţele pâlpâitoare de întâmplări şi informaţii, elemente reale şi bârfe, noutăţi şi adevăruri vechi de când lumea. El caută ceva şi găseşte altceva, face lucrurile bine sau dă cu bâta-n baltă, îl exasperează ori, dimpotrivă, îl încântă pe redactorul şef. Acţionează, visează sau pur şi simplu delirează, făcând din viaţa lui şi a lumii întregi o poveste, un spectacol. Emisia simbolică a personajului central e pe frecvenţe înalte (nu a fost şi Isus, oare, un trimis special al lui Dumnezeu pe Pământ?), dar autorul va insista asupra mecanismelor prin care mass-media transformă realitatea dată în show, şi faptele, în evenimente aducătoare de rating. Catastrofele naturale sunt percepute în această grilă profesională. Puţine victime, zero interes. Iată reflectarea mediatică a inundaţiilor: "Pământul părea netocmit şi gol, iar trupul lui Antonie plutea deasupra apelor. Nu doar el însă. Mai pluteau câteva leşuri de animale - cai, vaci, oi, câini, pisici -, butoaie, scânduri, pantofi, resturi de acoperiş, uşi, paie. Un elicopter străbătu în viteză cerul, semn că furia apelor era pe sfârşite. Apăruse şi curcubeul. După ce plouase săptămâni în şir, barajul din munţi se rupsese şi inundase toate satele de pe malul unui râu, altădată liniştit. Patru aşezări se scufundaseră aproape întru totul sub ape. Ca prin miracol, victimele erau puţine. Atât de puţine, încât unii jurnalişti ezitau dacă merită să utilizeze cuvântul atât de drag lor şi atât de des folosit: tragedie. Dacă iei un tren sau un avion care explodează şi mor câteva zeci de oameni, ai o catastrofă. O catastrofă tragică. Un uragan sau o ploaie cu grindină - un dezastru. Dacă sunt şi mulţi morţi - un dezastru tragic. Un accident rutier cu cel puţin un mort - o tragedie. Dar mortul să fie strivit bine. (...) Cât despre cele patru aşezări aflate sub apă, toţi reporterii de la faţa locului au căzut de acord că a fost un noroc. Muriseră prea puţini oameni şi numai din cauza lor, pentru că se încăpăţânaseră să nu-şi părăsească gospodăriile la insistenţa autorităţilor. Marea tragedie a jurnaliştilor era că acolo, în vale, nu aveai nimic spectaculos de filmat, de povestit. Doar câteva femei plângând şi o droaie de copii ţopăind veseli în faţa camerelor. Unul şi-a explicat bucuria: - Nu mai avem unde dormi, dar s-a dus naibii şi clădirea şcolii!
Autorităţile erau optimiste. În special primarul: - Domnilor, doar aşa se mai aude de noi. Că trec ani de zile până să apară pe aici vreun politician sau cineva de la presă. Acum, sigur o să fim declaraţi sinistraţi.
Din cohorta de jurnalişti, doar câţiva au hotărât să meargă în susul apelor pentru a descoperi lucruri mai interesante. Cei mai mulţi aveau cadre de la inundaţiile anterioare." (pp. 116-118).
N-am apucat să vorbesc despre umorul irezistibil, sec, al lui Florin Lăzărescu. Dacă însă gestul cu degetul este explicit şi "generalist", scenele comice din roman merită parcurse şi savurate una câte una.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara