Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Carnet:
Dispariţia vedetelor de Val Gheorghiu

Dacă, jucîndu-ne, convenim că Dali, Picasso, Miro au fost vedete în sensul forte al cuvîntului (cum să nu fi fost!), atunci, extrapolînd, putem contura un scenariu, fie şi aproximativ, aceea ce se întîmplă azi în domeniu. în fond, după atîta vreme de la evoluţia lor, faima le rămîne intactă, de nu cumva amplificîndu-se progresiv. (Picasso se lăsa filmat în timp ce picta, beneficiind astfel, histrionic, de oficiile mediei moderne.) De unde şi fascinaţia imediat mondială exercitată de cei trei. Şi nu numai de ei. Chiar dacă ar fi pictat altădată, cu o sută de ani în urmă, expansiunea imaginii lor ar fi fost însoţită de aceeaşi vogă, poate ceva mai palidă decît cea servin­du-se de explozia presei şi televiziunii.
Cum or fi stînd lucrurile însă cu titanii Renaşterii, pînă ce aceştia să pătrundă pe misterioasele canale ale dispersiei? Dacă ce expunea Picasso era instantaneu cunoscut în Africa de Sud sau Japonia - în Europa, evident - cine ştia de Leonardo, în timp ce geniul se consuma într-un atelier ca toate atelierele vremii? Un anturaj dintre cele mai rafinate - fie al discipolilor fideli, fie, mai extins, al curţilor auguste, în protecţia cărora se găsea florentinul - era unica difuziune. într-o lume cu norme stricte, pe cît de limitate, pe atît de compensator fastuoase.
înaintînd în idee, putem, tot aşa, extrapola şi mai ritos, extaziindu-ne în faţa stupefiantelor imagini rupestre de la Altamira sau Lascaux. Ştiind că enorm de puţini indivizi de atunci, şi chiar de mult mai tîrziu, le văzuseră. De nu cumva nici nu trebuiau văzute, cu totul altă menire ezoterică rezervîndu-li-se. De-abia azi, reprodus, Bizonul sărind, releveul de la Altamira, ne uimeşte printr-o similitudine avant la lettre cu modernismul european de secol XX. Leonardo are un nume, îl ştim, al cui o fi fost însă... rafinatul bizon?
Modernitatea a impus regimul maximei exhibări.
De psihanalizat.
Oricum, nimic nu se mai consumă acum în intimitatea atelierului, fără scoaterea imediată în lume. Cu cît mai eclatant mediatizată, aceasta, cu atît mai bine.
Dar cu ce preţ!
Au dispărut total numele. Numele mari.
E un boom al mediocrităţii vociferante, o vînzoleală de ieşiri la rampă, cu pletore insistente de veleitari intrepizi, manevrînd proiecte şi promoţii, apelînd, unii, la sponsorizări copioase, alţii, esticii Europei, la serviciile ambasadelor şi centrelor culturale, devenind neobosiţi globe-trotteri ai searbedelor palmarese.
Cum însă nimic nu e nou sub soare, tot ce se viermuieşte acum în materie are, cumva, ca rapel automotivat, spectacolul scandalos mundan al moderniştilor de început de secol XX, mari amatori de cancanuri vitriniere, nu şi naivi în a-şi impune numele. Unele notorii, nu lipsite de carismă histrionică, dar picînd finalmente în casetă predestinată.
Nici măcar atît, nici acest nostim artefact nu şi-l pot însuşi vocalizatorii momentului. Anulînd, de fapt, noţiunea de nume, de vedetă autentică, nu neapărat leonardescă, nici vorbă, nici picassiană, fie întreţinînd, neplăcut, ceva greu de numit din unghiul valorii.
Părăsesc imensa pînză de pe şevalet şi ies. Vreau să văd un Pallady. Atît, în această dimineaţă ninsă: un Pallady. Intru în Muzeu şi ochii îmi cad pe Pălăria gri. Le chapeau gris, cum ar fi sunat în limba prietenului său francez. Un Matisse, care, oho, devenise deja mare vedetă universală. Pe cînd sublimul nostru Pallady...
Mă-ntorc în atelier, termin pînza, n-o semnez, n-o voi semna, contrar celorlalte, niciodată, n-o voi scoate nicicînd în lume.
Mi-aş dori acum să fiu doar un anonim în timpul lui Leonardo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara