Aşa, cu iniţiale majuscule, evidenţiază Margaret Atwood această sintagmă care devine aproape întotdeauna obsesivă pentru cei care profesează numitul Act. S-a scris enorm despre el, în diverse modalităţi, fie explicit, în docte studii academice ori în subiective şi intime jurnale, fie disimulat, în scrieri de ficţiune, s-au instituit cursuri universitare, ateliere de creaţie, conferinţe, prelegeri de popularizare. Dintr-un ciclu de şase astfel de prelegeri susţinute de Margaret Atwood la Universitatea din Cambridge s-a configurat şi această carte despre "Actul Scrierii sau A Fi Scriitor". Ceea ce m-a sedus întâi de toate a fost titlul ei: Negocierea cu moartea. Pentru ca subtitlul - Un scriitor despre scriitură - să delimiteze de îndată aria tematică şi să reducă drastic numărul prezumtivilor cititori.
Margaret Atwood, prozatoare canadiană de limbă engleză, s-a născut, cu talent şi umor, în 1939, într-o familie comună de burghezi, în care, zice ea, toleranţa "pentru omide şsic!ţ şi albine, precum şi pentru alte forme de viaţă nu includea însă artiştii." Autoare a numeroase romane, laureată a unor premii de prestigiu internaţional, tradusă mai pe tot mapamondul, abia acum începe să fie mai bine cunoscută şi la noi. Cam pe când însuma vreo patru decenii de experienţă scriitoricească, a primit invitaţia de a conferenţia în contextul "Prelegerilor Empson", nu­mi­te astfel după numele criticului şi teoreticianului literar William Empson, fost student al Universităţii Cambridge. Prilej pentru romancieră de a-şi sistematiza experienţa şi reflecţiile acumulate în timp, de a-şi mărturisi dilemele şi de a numi - fără a le putea, însă, şi devoala - misterele din intimitatea actului creator, care rămân astfel, în cele din urmă, tot mistere.
După două capitole liminare - Introducere. în labirint şi Prolog - cartea e structurată în şase capitole corespunzătoare celor şase prelegeri. "Materia" acestora nu e nouă. Nu putea fi nouă de vreme ce ea constituie sursa interogaţiilor şi investigaţiilor tuturor spiritelor creatoare ale lumii moderne. Dovadă că romanciera însăşi convoacă în susţinerea aserţiunilor sale, întemeiate pe propria experienţă, mărturiile unui mare număr de colegi de breaslă, majoritatea din cultura lumii anglo-saxone. încă în primele pagini Margaret Atwood îşi previne cititorii: "Sunt un scriitor şi un cititor, despre asta e vorba. Nu sunt un cărturar sau un teoretician literat." Este vorba, aşadar, de un demers de circumscriere a unei problematici specifice, aşa cum s-a cristalizat ea în experienţa de câteva decenii a unei scriitoare de succes. De aici şi interesul egal distribuit între problematica intimă, uneori dureros dilematică, frizând metafizicul, care tensionează spiritul creator şi, pe de altă parte, aspectele pragmatice care însoţesc tot mai imperativ actul creaţiei cu precădere în era postmodernă. E de remarcat aici că, în răspăr cu pragmatismul unei societăţi eminamente concurenţiale şi consumiste, Margaret Atwood subsumează pasul inaugural al actului creator unor principii etice şi axiologice. Poate chiar prima sugestie explicită a cărţii sale e adresată celor ce stau să pornească pe această cale pe care, cum se va vedea într-un capitol următor, suferinţa în varii ipostaze face parte din ambianţă: "Este foarte probabil şsic?ţ să te imaginezi într-o bibliotecă în pos­tura de tânăr scriitor şi să te întrebi în timp ce priveşti miile de cărţi, dacă ai ceva de valoare de adăugat." Pentru ca ime­diat apoi să propună o listă cu nu mai puţin de 72 de mo­tive determinante ale actului creator în care orice aspirant sau consacrat al scrisului poate să-şi identifice propriile de­terminări, într-un gest salutar de tainică şi necomplezentă au­toscopie. Punctul de plecare din care se ramifică problematica celor şase capitole/prelegeri fiind apoi trei întrebări: Cui îi scrii? De ce? De unde vine totul?
Negocierea cu moartea îşi păstrează interesul datorită modului de sistematizare şi glosare a unui material foarte frecventat de profesioniştii scrisului şi suficient de stufos pentru ca, încăput pe seama unor minţi incoerente, să devină confuz. Nu e cazul. Margaret Atwood e un spirit ordonat şi lucid pe care simţul umorului îl apără de ariditate. Fără a produce aserţiuni peremptorii cu pretenţii generalizante, ea se situează în familia scriitorului-martor care, implicat în efervescenţa timpului său, îşi asumă răspunderi morale şi sociale specifice profesiunii sale rămasă una prin excelenţă vocaţională. Lucrurile sunt de fiecare dată nu numai argumentate, ci şi nuanţate. Bunăoară, "Perfecţiunea morală - spune ea - nu compensează faptul că eşti un artist prost. Faptul că eşti bun cu câinii nu are nici o importanţă." Mai e nevoie de acea calitate a talentului pe care ea o asimilează unui anumit tip de vrăjitorie: scriitorul trebuie să fie dăruit cu un har de magician. Motivul este că locul lui nu se află nici în sferele decizionale ale societăţii, dar nici în afara socialului, ci la intersecţia artei cu puterea, acolo unde răspunderea morală şi socială nu poate fi decât asumată şi activă. Demne de reflecţie sunt apoi observaţiile ce ţin de intimitatea creaţiei, precum cele asupra sindromului anxietăţii scriitorului în legătură cu sine. Ca şi cele ce ţin de faţa pragmatică a profesiunii, privind tipurile de snobism şi, în relaţie cu acestea, tipurile de succes. Sunt doar câteva exemple din multele care ar putea ilustra complexitatea fiecăreia din cele şase teme abordate.
Pe cât de interesantă, tot pe atât de delectabilă ar fi putut fi această lectură, graţie tonului colocvial şi relaxat al autoarei. Din păcate, claritatea textului şi, consecutiv, fluenţa lecturii sunt considerabil afectate de precaritatea traducerii semnate de Gianina Chirazi. Chiar fără a avea alături originalul, ba chiar fără a cunoaşte engleza, oricine poate sesiza improprietăţi, confuzii, obscurităţi, aberaţii: decadă pentru deceniu, esteticism pentru estetism, pre-rafaelic pentru prerafaelit, instituţie pentru sistem ("să submineze instituţia" - în original, probabil, establishment); pleonasme: întoarcere înapoi; variante lexicale kitschoase: a lectura, a servi ("îmi serveam pachetul cu mâncare la prânz...); într-o pânză de Caravaggio, apostolul Matei îşi scrie Evanghelia cu... stiloul; fraze de o absolută obscuritate: "Am descoperit că era mult mai uşor decât crezusem să pătrunzi în lumea magică a muşuroiului de furnici - locul unde oamenii, alţii decât cei la care tu te gândeşti că erau scriitori şi pot accepta aceasta ca un lucru de dorit." Sau altele, aiuritoare, care trădează altfel de carenţe decât cele de stil sau vocabular: "Iris Murdoch abia se lansase şi era considerat suficient de ciudat ca să devină interesant." Sublinierile îmi aparţin. Ca să nu mai contabilizăm greşelile de corectură... Dar, totuşi, oare opera lui Puccini, Boemia (!), să fie o scăpare de corectură? După fraza cu Murdoch, îndoiala nu e tocmai deplasată. Etc. Etc.
Pentru a nu încheia însă într-o notă dezagreabilă, voi reveni la observaţia pe care o făceam la începutul acestor însemnări referitoare la abundenţa bibliografiei consacrate "Actului Scrierii". De aici, printr-o asociaţie de idei oarecum firească, ajung din nou la reflecţii amare pe seama complexelor noastre provinciale. Nu pentru că în stufoasa bibliografie anexată de Margaret Atwood cărţii sale nu figurează nici un nume românesc. Ci pentru că, îndeobşte, în bibliografiile străine, indiferent de tematică, numele autorilor români sunt nişte onorabile excepţii. Deşi avem personalităţi - artişti sau cercetători - de incontestabilă competenţă, prestanţă, notorietate. Să fie vorba iar de vreo conspiraţie ori de acelaşi mit al limbii prea puţin accesibile? Nicidecum. E vorba, astăzi ca şi alte dăţi, de aceeaşi cruce pe care o purtăm într-o eternă lamentaţie şi care s-ar putea numi tembelism, id est neputinţă, nepricepere (sau rea-voinţă?) de a ne propaga şi susţine propriile valori, aşa cum alţii, cu o limbă tot atât de greu accesibilă, ştiu de minune s-o facă. Nu numai peste hotare nu ne ştim promova, ci chiar în propria ogradă rămânem nişte izolaţi şi ignoraţi, cu excepţia unui cerc restrâns de iniţiaţi. Primul exemplu care-mi vine spontan în minte acum, când scriu, dintre zeci de alte exemple posibile, este cel al excepţionalei cărţi a lui Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, lucrare fundamentală a culturii nu numai româneşti.
Iată-mă derapat într-o digresiune insinuată din prea multă şi îndelungă mâhnire şi, vai, lehamite. Cu scuzele de rigoare, revin la punctul de plecare. Aş putea fi, aşadar, întrebat acum: dar ce autoritate de la noi în materie de "Actul Scrierii", bunăoară, cunoşti matale, care să poată fi inclusă în bibliografia doamnei Margaret Atwood? Mai multe cunosc, aş zice, dar mai cu seamă una şi anume Lucian Raicu. De la el ne-a rămas o carte memorabilă, de referinţă, fundamentală şi ea în domeniul ei, Reflecţii asupra spiritului creator, care, prin bogăţia "materiei" supuse investigaţiei, prin sistemul referenţial care acoperă toate zările literaturii lumii, prin sagacitatea reflecţiilor şi, nicidecum în ultimul rând, prin eleganţa expresiei, este net superioară prelegerilor doamnei Atwood. Dar cartea lui Lucian Raicu a apărut în 1979 şi, după cât ştiu, n-a mai fost reeditată ca atare. Sau, chiar de-o fi fost, e ca şi cum n-a fost, de vreme ce, după năravul pământului, n-a avut parte de promoţia şi difuzarea cuvenite unei opere de o asemenea valoare. Mă tem că ea a rămas astfel practic necunoscută noilor generaţii de literaţi.
Toate astea nu înseamnă însă că, în Negocierea cu moartea, Margaret Atwood n-a produs o carte demnă de respect şi de interes. Atâta doar că, nouă, ea ne lasă pe alocuri impresia de déja vu încă în 1979.