Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Discursul amoros al tranziţiei de Tudorel Urian

Cu o medie de trei cărţi publicate pe an (din anul 2000 încoace), Stelian Ţurlea este unul dintre cei mai prolifici scriitori români ai începutului de mileniu. Departe de luminile rampei, total indiferent la scandalurile care animă periodic viaţa literară autohtonă, chiar dacă este editor senior al unei prestigioase publicaţii culturale, suplimentul literar al „Ziarului financiar” („Ziarul de duminică”), scriitorul şi-a văzut de cărţile sale cu seriozitatea şi temeinicia adevăratului meseriaş.
            
Romanul Orbi în tranziţie este o carte tipică pentru proza lui Stelian Ţurlea. Un soi de naraţiune-confesiune, făcută cu mijloace literare economicoase (se poate vorbi de un grad zero al scriiturii, foarte aproape de stilul jurnalistic), plină de consideraţii istorice, sociale şi morale. În pofida unei coperte foarte apetisante, încărcată de (un anumit fel de) promisiuni, Orbi în tranziţie este mai degrabă un roman al tranziţiei decît un love story. Confesiunile întretăiate ale celor două personaje (Ligia şi Popeye) sînt un excelent aide-mémoire al istoriei noastre recente. Amintirile celor doi îndrăgostiţi înregistrează cu luciditate aspecte ale revoluţiei trecute neobservate sau uitate în frenezia zilelor care au urmat după istorica zi de 22 decembrie 1989. Îşi aminteşte Ligia: „Într-o zi l-am văzut la o adunare pe Arpad cel tînăr, cel care mă violase. Vorbea foarte frumos, spunea exact ce gîndeau oamenii sau, în orice caz, ce gîndeam eu, reuşea să-i facă atenţi, îi atrăgea ca un magnet, îl aplaudau şi-l ovaţionau. Eram uluită. Arpad cel tînăr şi de-o vîrstă cu mine striga, bătîndu-se cu pumnii în piept că fără ei regimul comunist ar fi rezistat o mie de ani, ca al führerului. Şi mulţimea îl ovaţiona. Nu ştia că lucrase ca şi taică-su în Securitate, sau nu mai conta. Ei, cei de acolo, cu el în frunte, făcuseră revoluţia!” (pp. 28-29) Starea de confuzie din zilele revoluţiei nu a fost decît începutul unui lung şir de dezamăgiri. Ajuns jurnalist (iniţial, în presa scrisă, ulterior, de televiziune) Popeye participă la toate evenimentele majore ale tranziţiei (mineriadele, schimbarea de putere din 1996, campaniile de televiziune ale PRO TV – chiar dacă nu este niciodată numit acest post de televiziune este uşor de identificat din confesiunile protagonistului –, eşecul guvernării 1996-2000, extinderea corupţiei, inclusiv la nivelul marilor trusturi de presă). La rîndul ei Ligia are un destin exemplar pentru multe tinere în perioada de tranziţie. Violată înainte de 1989 de securistul Arpad, ea trăieşte după 1989 calvarul obţinerii unui loc de muncă, ratează mai multe relaţii sentimentale şi crede că a găsit marea iubire în relaţia cu un bărbat căsătorit (Popeye). Este o dragoste maculată, dirty love, (el este căsătorit şi nu are intenţia de a divorţa, ea, deşi îl iubeşte, are pe durata relaţiei lor legături, inclusiv fizice, şi cu alţi bărbaţi) o frumoasă amăgire fără nici un viitor, aşa cum este pentru mulţi dintre români şi nesfîrşita tranziţie spre nicăieri. Popeye este o victimă a tranziţiei. Dezumanizat complet în nesfîrşita alergătură pentru o viaţă mai bună, obligat să coabiteze cu o soţie pentru care nu (mai) simte nimic, el trăieşte o angoasă perpetuă: „Nu mai cred în nimeni. E îngrozitor să nu mai crezi în cineva. Lumea din jurul meu e blazată, indiferentă, nici măcar nu mai discută ce se întîmplă. Dacă nu înjură, fiecare se gîndeşte mai mult la el. Să obţină pentru el ceva, să smulgă un post mai bun, un salariu mai bun, să-l tragă pe sfoară pe cel de alături, dacă îi merge. Încet-încet, în doi ani s-a produs atomizarea societăţii. Nu mă mai interesează ce face cel de lîngă mine, e momentul să profit eu, să-mi fie mie bine. Cine analizează cu luciditate ce se întîmplă nu găseşte decît descurajare. Trăim o criză perpetuă. Nu poţi fi lucid într-o criză perpetuă. Mi-am pierdut iluziile.” (p. 93) Chiar dacă în cariera profesională a eroului (organizarea faimoaselor campanii de televiziune „Votezi şi cîştigi”, campania pro-NATO etc.) îşi fac loc multe momente luminoase, sentimentul general este cel de eşec existenţial. La această impresie contribuie şi ratarea marii iubiri, Ligia dispărînd din viaţa sa (într-un final plin de suspans care nu exclude nici varianta sinuciderii femeii) exact în momentul în care eroul se hotărîse să pună capăt căsătoriei sale devenite o tristă ficţiune, pentru a se putea dedica integral iubitei.
           
Modalitatea narativă aleasă de autor de a închega romanul din monologurile alternative ale celor două personaje este ingenioasă şi permite cititorului să tragă propriile concluzii din dubla focalizare (din unghiurile de vedere ale celor două personaje) a aceloraşi fapte. Partea mai complicată este de natură stilistică. Monologurile alternative nu conţin elemente suficient de clare de individualizare a celor două personaje. Ligia şi Popeye se exprimă aproximativ la fel, iar instrumentele lor de percepţie a lumii par comune. Ambele sînt preocupate aproximativ de aceleaşi chestiuni, judecăţile lor asupra lumii înconjurătoare nu diferă fundamental, monoloagele lor seamănă izbitor la nivelul tonului şi, dacă romancierul nu ar fi avut inspiraţia ca la începutul capitolelor să precizeze personajul-narator, probabil cartea ar fi fost mult mai dificil de citit şi înţeles. Mai mult decît atît, este greu de spus care este tipul de monolog practicat de cele două personaje. Ele nu par a fi nişte scrisori adresate de la unul către celălalt, nici nişte pagini de jurnal intim. Par mai degrabă nişte confesiuni făcute marelui public, cititorului virtual al romanului, dar cu o francheţe dusă uneori pînă la limita neruşinării. Ligia, o fată mai degrabă delicată, crescută în climatul moral al unei familii ardeleneşti cu vechi tradiţii de luptă împotriva regimului comunist povesteşte cu o seninătate suspectă cîteva dintre avatarurile găsirii unui loc de muncă: „Unul mai tinerel m-a întrebat dacă sînt de acord să rămîn cu el peste program că are mult de lucru. În prima clipă n-am înţeles. – Că doară te-oi mai fi futut şi tu la viaţa ta! Mi-a spus-o pe şleau. Am roşit pînă în vîrful urechilor şi am fost atît de uluită, că m-am dat cîţiva paşi înapoi şi am închis uşa după mine fără să-l mai privesc. (…) Brusc mi-am dat seama că eram frumoasă, vedeam în ochii bărbaţilor pofta să se culce cu mine, aproape că le auzeam gîndurile cînd îşi făceau planuri cum să mă fută.” (p. 12) Întrebarea care se pune este pentru cine vorbeşte protagonista în această ultimă frază? Pentru iubitul ei (limbajul e cam dur), pentru cititorii romanului (iarăşi se puteau găsi vorbe mai puţin fruste) sau pentru ea însăşi? Începutul cărţii pare să indice că cel căruia îi sunt adresate cuvintele Ligiei este Popeye, dar poate fi vorba şi de o falsă adresare directă: „Iubitul meu te-am văzut la televizor. Era o învălmăşeală de trupuri, mineri, soldaţi, oameni obişnuiţi, bărbaţi şi femei, se auzeau strigăte, ţipete, urlete, comenzi, un vacarm care-mi încreţea pielea pe mine de spaimă, o clipă cred că am închis ochii să nu mai văd, Doamne, îmi ziceam, atît de jos am cazut?” (p. 7).
           
Intrarea în scenă a lui Popeye nu face decît să sporească semnele de întrebare. El apare ca un mare actor pe o scenă de teatru, cu un salut şi o reverenţă adresate publicului: „Bună, dragilor! Vă mai amintiţi de mine? Credeaţi că am murit atunci cînd m-au săltat caraliii ăia din Piaţa Universităţii? Nu ştiu nici eu prea bine pe unde am ajuns, nici ce mi-au făcut, mai bine să o lăsăm baltă, că nici eu, nici voi n-o să vă îmbogăţiţi cu nimic” (p. 30). Mulţi dintre cei care (fascinaţi de splendoarea de pe copertă) îşi încep lectura din opera lui Stelian Ţurlea cu prezentul roman nu vor înţelege nimic din această triumfală apariţie în scenă a personajului. Pentru că invocatul episod din Piaţa Universităţii s-a petrecut într-unul din romanele anterioare ale scriitorului. De altfel, de-a lungul cărţii autorul face de mai multe ori trimitere la precedentele sale romane: „Străbunica a murit cu puţin înainte să plec să stau cu Moş Nibi, bărbatul acela de o sută de ani care ţi-a povestit atîtea în Fă-ţi patul şi dormi ” (p. 20). Fă-ţi patul şi dormi este un roman al lui Stelian Ţurlea, publicat în anul 1997. Sau: „Avea obiceiul să mă descoasă, cam o dată pe săptămînă, nu mai des. I-am vorbit despre viaţa mea care încăpea într-o filă. O ştiţi, dragilor, din cărţile dinainte, nu fusese mare brînză” (p. 32).
           
Cel mai nou episod din serialul narativ al lui Stelian Ţurlea este o poveste de dragoste după chipul şi asemănarea tranziţiei româneşti. O relaţie bolnavă între doi oameni obosiţi de goana zilnică pentru supravieţuire, mutilaţi sufleteşte de şirul nesfîrşit de umilinţe şi dezamăgiri cărora trebuie să le facă faţă la tot pasul. O poveste obişnuită care, pe ici pe colo (prin punctele esenţiale?), seamănă cu a fiecăruia dintre noi. Este imposibil ca citind romanul lui Stelian Ţurlea să nu dai peste experienţe de viaţă încercate şi de tine, de vreo situaţie la care ai fost martor sau despre care ai auzit (de la prieteni, din ziare sau de la televizor), or să nu te recunoşti în gîndirea personajelor. De aceea, în pofida unor imperfecţiuni de construcţie, romanul Orbi în tranziţie se citeşte cu interes şi folos.

Stelian Ţurlea, Orbi în tranziţie, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, 116 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara