Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Discover Romania de Tudorel Urian

Despre romanul Iolandei Malamen, Alice în ţara crimei, s-ar putea spune multe, mai puţin faptul că ar fi parodia unei cărţi celebre (Alice în ţara minunilor) sau un posibil roman poliţist, aşa cum pare să sugereze titlul. Chiar dacă debutul romanului face câteva aluzii ironice la povestea lui Lewis Carroll, pista este repede abandonată de autoare şi uitată de cititor. Pe neobservate, cartea Iolandei Malamen ajunge să se înfunde într-o realitate românească - socială şi politică - tot mai nămoloasă. România prozatoarei este cea nemurită în versurile - pentru unii scandaloase - poeţilor generaţiei '90 (Mihail Gălăţanu, de pildă) sau în scrisorile către Al. Paleologu, publicate de Horia-Roman Patapievici în prima parte a controversatului său volum, Politice. Este o ţară a iluziilor pierdute, a nefericirii înscrise definitiv în codul genetic al oamenilor, a fricii permanente (de securitate şi partid, ieri, de creditori şi de nesiguranţa locului de muncă, azi) şi a promiscuităţii morale. Un tărâm blestemat în care oamenii sunt condamnaţi la singurătate, în care familiile despărţite reprezintă regula, nu excepţia, şi unde singurul liant al prieteniilor este interesul de moment. O şcoală dură a vieţii, la care copiii trebuie să înveţe de la vârste foarte fragede să se descurce singuri în războiul pentru supravieţuire. Nici un element pitoresc nu tulbură acest peisaj sumbru, nici o rază de lumină nu străbate dincolo de cenuşiul sepia al unei realităţi menite să împovăreze şi mai tare sufletele. România este ţara nefericirii perpetue şi coşmarul început în anii '50 continuă, în alte forme şi în postmodernitatea noastră bezmetică. În viaţa publică, terorarea fizică a fost înlocuită cu teroarea economică, în vreme ce în cultură lipsa de susbtanţă a realismului socialist a lăsat locul pustiitelor de conţinut produse ale postmodernităţii. Copiii de azi trăiesc la altă scară şi în cu totul alte condiţii condiţia alienantă a celor care au avut neşansa să-şi trăiască primii ani de viaţă în perioada de glorie a "obsedantului deceniu". La nivelul construcţiei, Alice în ţara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinuă realizată prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (întâmplări la timpul prezent, amintiri, incursiuni într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, judecăţi de valoare, fişe de lectură a presei cotidiene şi chiar un fragment întreg dintr-un... roman al lui Ioan Groşan, reprodus dintr-o revistă literară). Dacă există o miză a romanului, aceasta nu stă în specificitatea evenimentelor sau în modul în care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o acţiune propriu-zisă, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici în ingineria textuală (deşi nu pare foarte elaborată, asupra acesteia s-ar putea totuşi discuta), ci în calitatea cărţii de frescă socială şi politică a României din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi din primul deceniu al celui următor. Discover Romania pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen şi îndemnul ei trebuie urmat, chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna unul susceptibil să ne umple inima de mândrie patriotică. La fel ca Dumitru }epeneag, Iolanda Malamen conferă veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiană. Dacă Dumitru }epeneag nu ezita să retranscrie fişe cu ştiri întregi cu citate din ziare şi emisuni de televiziune, prozatoarea se mulţumeşte să indice doar titluri - reale sau imaginare -, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referinţe la capul de afiş al realităţii, care apar când şi când în roman, sunt cele mai în măsură să indice timpul şi fundalul politic al acţiunii: ""Ruşii au descoperit apă în Sahara", "Sankt Petersburgul este Veneţia Nordului", "Americanii caută petrol în Siberia", "Fiica lui Miloşevici doreşte separarea Muntenegrului de Serbia", "Papa a fost atacat în Mexic", "Românii se înghesuie la muncă până şi în Algeria", "Sexul deshidratează grav organismul", "Purceluşii de Guineea au nevoie de vitamina C", "Trăim într-o cultură second-hand", "Un ţăran din Moldova a murit tăind o bombă cu fierăstrăul"" (p. 47). Dacă la nivelul construcţiei intenţiile autoarei nu sunt din cale afară de clare, iar hazardul şi inspiraţia de moment par a avea uneori rolul hotărâtor, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil şi această constatare se vede în plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poartă semnele sensibilităţii artistice a poetei Iolanda Malamen, atât la nivelul grijii pentru formă, cât şi la cel al trăirii propriu-zise. Un adevărat poem în proză sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acurateţea observaţiei asupra detaliilor, imaginaţia debordantă şi forţa artistică ale Iolandei Malamen: " Din coşciug, trupul ei mut răspândeşte un miros ciudat, de lumânare, amestecat cu busuioc. Muţenia Mariei Gavrilovna este subliniată parcă şi mai mult de perdeaua care foşneşte uşor, bătută de adierea rece şi umedă a vântului de început de aprilie, care intră prin fereastra întredeschisă. O rază firavă de soare i-a luminat o clipă pleoapele închise transformându-le în doi bănuţi de aur. Maria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primăverii şi nici nu mai poate strivi între coperţile jurnalului ei, ca un reflex al îndepărtatei copilării, toporaşii, micşunelele şi panseluţele (...) Îmbrăcată în rochie albastră de catifea, cu mâinile împreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprâncenele uşor ridicate. Prin fereastră răzbat glasuri de copii, explozie a vieţii şi a bucuriei". (p. 59) Chiar dacă nu sunt cu totul lipsite de interes întâmplările plasate pe două paliere temporale (stricta actualitate, respectiv, anii '50 ai secolului trecut) nu au o miză naratologică foarte mare. Ele sunt mai degrabă pretextul pentru descrierea monografică, aproape ştiinţifică, a unor realităţi politice şi sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul în romanul Iolandei Malamen şi el este principalul element de legătură cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observaţiile şi întâmplările de viaţă ale personajelor acestui road novel românesc, autoarea nu ezită, atunci când este cazul, să intervină în derularea acţiunii cu remember-uri utile pentru o mai bună situare în epocă. Deşi nu au nici o legătură cu acţiunea propriu-zisă, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cărţii. Iată cum arată o scurtă radiografie a anilor '50 care completează şi dă credibilitate deplină destinelor personajelor fictive: "În timpul ăsta murea izbit de un tramvai poetul Labiş. Ungaria trecuse printr-o revoltă înăbuşită cu cea mai cumplită cruzime, închisorile se umpluseră de deţinuţi politici, unii mureau în celule mizerabile, alţii erau executaţi în ascuns, literatura proletcultistă era o maculatură penibilă, în şcoli, în ziare, la radio, Tătuca Stalin, mort nu demult, continua să aibă glorie de salvator al nostru, al lor şi al celorlalţi ca şi noi, capitalismul era înfierat cu răcnete şi injurii, Securitatea ducea o luptă "corp la corp", mulţi taţi îşi turnau fiii, mulţi fii şi fiice îşi turnau părinţii, "hei-rupismu-ul" făcea ravagii, sprinteni la minte şi zeloşi, securiştii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Drăghici cânta "Firicel de floare albastră" entuziasmând toată suflarea ţării (...)." (p. 108) şi fraza continuă pe încă o pagină şi jumătate. Alice în ţara crimei, de Iolanda Malamen, fără a fi o capodoperă este un roman care se citeşte cu interes. În pofida aerului experimentalist pe care îl dă ingineria textuală cam fantezistă, el constituie un bun prilej de meditaţie asupra destinului României şi al românilor în ultimii şaptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorică şi sociologică nu anulează însă latura umană, disponibilitatea permanentă a autoarei de a observa, de a nota şi de a încerca să înţeleagă toate dramele oamenilor, sentimentele, speranţele şi dezamăgirile lor. Adăugată impresionantei sale siguranţe stilistice, această atitudine simpatetică, participativă, vorbeşte de la sine despre indiscutabilele calităţi de prozatoare ale Iolandei Malamen.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara