Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Dirijatul ca proba de viata de Liviu Dănceanu

Când l-am văzut pentru prima oară pe podium, în urmă cu trei decenii şi jumătate, Horia Andreescu era un bulgăre de foc, o flacără a cărei intensitate topea instantaneu tot ceea ce-i stătea în proximitate: sunete, structuri, timbre, transformându-le în torente de lavă ce inundau asistenţa. O pasăre de văpaie ce, în faţa imensităţii muzicii, simţea cum îi cresc aripile. Un suflet entuziast ca un vulcan în al cărui crater nu cresc ierburile ezitării. Uneori, din pură curiozitate, intra în foc pentru a vedea dacă vreascurile sunt umede. Alteori, din suverană exigenţă, era atât de aspru cu sine încât îşi permitea să nu admită la alţii ceea ce nu putea încuviinţa la el însuşi. întotdeauna însă a ştiut că performanţa interpretativă se dobândeşte numai prin educaţie şi experienţă, graţie cărora harul, acel embrion ce stă ascuns întocmai ca focul în cremene, surâde şi, precum flacăra care izbucneşte doar atunci când cremenea este lovită cu amnarul, iese la lumină prin instrucţie şi rutină. Şi, slavă Domnului, a avut atât de la cine să deprindă intimitatea limbajului muzical cât şi unde să-şi ascută bagheta. Ştefan Niculescu şi Constantin Bugeanu (la Bucureşti), Hans Swarowski şi Karl Osterreicher (la Viena), Sergiu Celibidache (la München şi Trier) i-au fost sfătuitori de nădejde; Filarmonicele din Ploieşti, Bucureşti şi Dresda, Orchestrele Radio din Bucureşti şi Berlin, Mecklenburgische Staatskapella din Schwerin au însemnat tot atâtea rampe de ticluire şi forjare a unor versiuni restitutive incitante, multe dintre ele referenţiale. Şi-a edificat un repertoriu imens: de la nestematele teatrului liric (Othello, Rigoletto, Olandezul Zburător, Parsifal, Carmen, Oedip), până la reperele fundmentale ale genului simfonic (Mozart, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Brückner, Mahler, Richard Strauss, Stravinski, Sostakovici, Prokofiev, Ives, Lutoslavski). Cu fiecare opus supus redării, Horia Andreescu pare să-şi propună a comunica o stare originară a muzicii, o stare dinaintea primei interogări, dinaintea primei cugetări ori a jocului solitar cu ritmurile şi culorile, cu dinamica şi agogica. Chiar şi atunci când armoniile se încâlcesc atât de cumplit (ca, de pildă, la Bartok şi Henze, Ligeti ori Darius Milhaud), când apar prinţi aparţinând mai multor curţi, încât deodată nu mai ştii cărei curţi slujeşte cutare acord şi dacă nu cumva se află simultan în serviciul mai multor regi, Horia Andreescu ne convinge că muzica reprezintă o organizare rafinată, neîndoios magnifică, ce întemeiază şi inaugurează principiile unui grai esenţial. Uneori însă acest grai se cade a fi exprimat în comunităţi mai restrânse şi, de ce nu privilegiate, aşa cum sunt, bunăoară, ansamblurile camerale. Este motivul pentru care şi-a înălţat pupitrul în faţa unei orchestre emblematice, "Virtuozii din Bucureşti", pe care a proiectat-o şi a cres­cut-o de unul singur, sub semnul pasiunii, curajului şi al aspiraţiei, demonstrând că în turnul în care domneşte înţelepciunea muzicii, e periculos să prezervi monotonia şi suficienţa, după cum periculoase sunt toate poziţiile privilegiate. Şi poate că valoarea discriminatorie a fiinţei sale artistice este aceea de a construi structuri, structurând realul. Şi, bineînţeles, realitatea. Aşa se face că Horia Andreescu este dirijorul cel mai constant implicat în aventura componisticii româneşti care a acţionat ca o oglindă convexă, sporindu-i magnitudinea, notorietatea. Căci nu e un secret faptul că ieşirea în lume a dirijorului (ca de altfel al oricărui restitutor) devine cu atât mai fastă cu cât ea este însoţită de creaţia timpului şi spaţiului în care vieţuieşte. E, în definitiv, o mişcare a spiritului care trebuie să-l ducă pe interpret de la inadaptare la adaptare, de la starea de generalitate şi neutralitate la cea de individualitate şi personificare. Un noian de prime audiţii au fost astfel săvârşite cu rigoare şi probitate, întreţinând un larg orizont stilistic, o mereu surprinzătoare şi provocatoare pendulare între curente şi viziuni, tendinţe şi atitudini dintre cele mai diverse. Să luăm numai ultimii ani şi vom vedea că Horia Andreescu a actualizat o sumă de partituri ce definesc plenar, categoric, într-o tonalitate encomiastică şcoala românească de compoziţie. Verva de Dan Dediu, Concertul pentru violoncel şi orchestră de Călin Ioachimescu, Pomenire de Ştefan Niculescu, Simfonia a III-a de Tiberiu Olah sunt doar câteva dintre opusurile cu care dirijorul a con-sonat, manifestând afinităţi particulare, imanente. Cum de altfel subtile congruenţe se stabilesc între temperamentul său dinamic, impetuos, capabil să conserve tensiunea interioră a traiectului sonor pe întreg parcursul unei lucrări şi genurile vocal-simfonice ample, masive, de anvergură precum missele şi oratoriile lui Haydn şi Paul Constantinescu ori recviemurile lui Verdi, Mozart, Brahms Faure şi Britten. Cu o gestică suplă dar severă, elastică dar sigură tălmăceşte muzica invariabil cu frică de precizia intonaţiei şi a ritmicii, cu plecăciune faţă de sublinierea contrastelor dinamice şi plasticizarea tempourilor ascunse. în fond, frazarea lui Horia Andreescu are o triplă descendenţă, axându-se pe conceptele lui Hugo Riemann despre timpul "greu" şi timpul "uşor", pe disparitatea dintre accentele tonice şi cele expresive surprinsă de Vincent D^Indy ori pe consecinţele timbrale ale fenomenologiei muzicale dezvoltată de Geiger sau Ingarden şi distilată atât de prielnic şi cu atâta consecvenţă de către Sergiu Celibidache. De aici eleganţa, naturaleţea şi, de ce nu, simplitatea alcătuirilor sonore iscate de bagheta lui Horia Andreescu. Un mod de a face muzică bazat pe meditaţia asupra sunetului cu întregul său alai de particularităţi fizico-acustice. O celebrare a fluxului melodic la care sunt părtaşi toţi interpreţii, căci laolaltă contribuie la naşterea cantabilităţii, fiind obligaţi să cânte şi, pe cât posibil, să încânte. De curând, Horia Andreescu a împlinit şaizeci de ani, cinstindu-ne la Filarmonica bucureşteană cu o a noua beethoveniană concentrată în aşa măsură pe detaliu încât să putem contempla clipa, frumuseţea sonoră a prezentului şi să estompăm senzaţia dramatică a scurgerii timpului. Mi s-a părut neschimbat: acelaşi bulgăre de foc, aceeaşi flacără ce topeşte instantaneu tot ceea ce-i stă în proximitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara