Tatăl lui Dinu, poetul Ion Pillat, avea cea mai frumoasă şi bogată bibliotecă din Europa primei jumătăţi a secolului al XX-lea, reuşind să pună, alături de creaţiile scriitorilor noştri clasici şi contemporani lui, volume preţioase din literaturile străine, unele purtând autografele unor autori ca James Joyce, Paul Claudel, Saint John Perse, T.S. Eliot. Apoi a reuşit performanţa de a-şi aduna poemele într-o ediţie de opere complete, pe care a avut bucuria să o vadă publicată, cu un an înainte de a se stinge. Ultima poezie, intitulată Post mortem, îi încheie şi îi transcende existenţa efemeră, printr-o construcţie a privirii ce se întoarce din etern spre a contempla de departe lumea din care s-a desprins.
La doi ani de la moartea pãrintelui, survenită la 17 aprilie 1945, fiul avea să-i vândă una câte una cărţile, pentru a putea astfel să asigure supravieţuirea materială a familiei în vremurile de grea restrişte care au urmat. Sora lui Dinu Pillat, Pia, luase calea exilului în 1946, el îşi pierduse în 1947 postul de asistent al lui G. Călinescu de la Facultatea de Litere; mama lui, pictoriţa Maria Pillat-Brateş avea în curând să fie arestată şi apoi trimisă în domiciliu forţat pe timp de 5 ani în numita pe atunci Regiune Autonomă Maghiară. Cu dificultate Dinu Pillat şi-a găsit o slujbă ca pontator la o fabrică de praf de sânge, în timp ce soţia lui, Cornelia, s-a angajat ca secretară la Şcoala Sanitară din str. Pitar Moş. În 1952, tatăl ei, fruntaşul social-democrat Gheorghe Ene Filipescu, murea în închisoarea de la Târgu-Ocna. Mama Corneliei, în casa căreia Dinu Pillat s-a refugiat cu soţia şi fiica, după urgia confiscărilor, nu avea pensie. Ani de zile, fiul poetului şi-a hrănit familia din biblioteca tatălui său, transformând cărţile în pâine. În volumul ei de amintiri, Ofrande, Cornelia Pillat povestea că în acei ani soţului ei i se arăta noaptea în vis tatăl întrebându-l cu înfrigurare unde erau volumele care dispăruseră de pe rafturi.
Dacă lui Ion Pillat destinul îi îngăduise să-şi vadă opera încheiată, istoria i-a luat fiului acest privilegiu. Murind la 54 de ani, la aceeaşi vârstă cu tatăl său, Dinu Pillat a lăsat în urma lui un sfert din ceea ce ar fi putut scrie, dacă ar fi trăit în libertate, Începuse ca prozator de talent, cu Jurnalul unui adolescent, 1941, Tinereţe ciudată, 1943, Moartea cotidiană, 1946, şi îşi rafina viziunea şi stilul în cartea Aşteptând ceasul de Apoi, scrisă între 1943 şi 1955. Aceasta din urmă avea să curme ascensiunea lui Dinu Pillat ca romancier, dând o turnură tragică destinului său. Folosită ca probă incriminatorie în Procesul intelectualilor Noica-Pillat, cartea, declarată ‘misticolegionară’ de către tribunalul comunist al anilor ’60, a contribuit printre altele la condamnarea pe viaţă a autorului ei, acuzat de „înaltă trădare”.
Întors din detenţie, după amnistia politică din 1964, Dinu Pillat şi-a jurat să nu mai scrie niciodată ‘ficţiuni interpretabile’, pentru a nu se mai pune pe sine şi familia sa în pericol. După reintegrarea la Institutul condus de G. Călinescu, a ales să facă doar critică şi istorie literară, antologii şi muncă de documentare. Între 1965 şi 1975 a apucat să mai scrie trei cărţi: Mozaic istorico-literar, în două ediţii, micromonografia Ion Barbu şi Dostoievski în conştiinţa literară românească, pe care nu a terminat-o.
*

Pentru a-i face pe cititori sã înţeleagã dimensiunea misticã a lui Dinu Pillat, voi aminti felul aparte în care el se adresa inefabilului. Atunci când se ruga, acasă, seara, vreme de un ceas, tata nu rămânea îngenuncheat în faţa unei icoane anume, nici nu stătea recules, într-o stare meditativă de spirit. Străbătea cu paşi neliniştiţi odăile, cu faţa întunecată de încrâncenare, cu o încruntare teribilă a sprâncenelor sale negre, stufoase. Privindu-i cu înfiorare chipul atât de chinuit în acele clipe, aş fi vrut să-l întreb de ce i se crispa astfel obrazul, atunci când vorbea cu Dumnezeu. Nu am îndrăznit să o fac niciodată, ca să nu-i tulbur şi mai tare sufletul.
Într-o scrisoare pe care mi-a trimis- o de la Văratec, în vara anului 1972, tata îmi spunea că atunci când vrajba şi opacitatea îi împing pe oameni să-şi arunce vorbe grele, să-şi facă rău unii altora şi să rupă toate căile de comunicare între ei, numai prin rugăciune se poate recupera ce pare iremediabil pierdut sau distrus.
Am descoperit în timp, mergând pe firul amintirilor, că tata se ruga în fiecare seară nu numai pentru familia şi prietenii săi, ci şi pentru cei care îl bătuseră până la desfigurare în închisoare, pentru cei care îl prigoniseră, pentru cei care îl duşmăneau. Când mama l-a întrebat odată cum putea să-I ceară îndurare lui Dumnezeu pentru aceia, tata i-a răspuns că pentru ei nu se ruga nimeni şi de aceea nu se puteau mântui.
În cartea Ofrande, mama evocă întâlnirea tatei, de curând ieşit din detenţie, în dreptul Cimitirului Bellu, cu torţionarul său. De cum l-a văzut, tata s-a dus la el şi, întinzându-i mâna, i-a spus: „Te-am iertat”. Omul a încremenit şi s-a făcut alb ca varul la faţă. La scurtă vreme de atunci, torţionarul s-a sinucis.
Mă gândesc cât de greu trebuie să îi fi fost tatei să se roage lui Dumnezeu pentru potrivnicul său, dar în acelaşi timp cât de eliberat trebuia să se fi simţit… Poate că zbuciumul de pe figura lui exprima în acele momente de demult tocmai încordarea minţii de a se smulge din propria sfâşiere pentru a veghea cu iubire asupra răufăcătorului. Apoi, când neînţelegerea ameninţa să-l izoleze chiar de fiinţele iubite, ce nu se puteau ridica la înălţimea spiritualizării la care el ajunsese, tata găsea în rugăciune răspuns şi izbăvire.
*

Dinu Pillat nu a compus, ca părintele lui, o scriere de rezonanţa poemului Post mortem, cu care să plece în etern. A lăsat în schimb o foaie, pe care, într-o caligrafie alterată de boală, se afla copiată poezia Taborul de Vasile Voiculescu, inedită la acea vreme. Trebuie amintit faptul că Vasile Voiculescu, cel mai bun prieten al lui Ion Pillat, se apropiase în timp de fiulul acestuia, chemându-l adesea, în anii ’50, la el acasă unde îi citea la cald din poemele şi prozele compuse de curând. Comparaţia pe care o propun nu îi vizează pe cei doi poeţi, ci pe Ion Pillat, tatăl, şi pe fiul lui, Dinu.

M-a părăsit azi lumea, ca şi haina
Uitată colo, -n cui,
Şi singur stau împărtăşit cu taina
Ce n-o pot spune nimănui.
Îmi las toiagul, praful şi sandala:
Nici umbră nu mai sunt.
Din alt tărâm privesc în zări petala
Luminii ce mi-a fost pământ.
/Ion Pillat/
Suflete, fii gata să urcăm Taborul:
Soarele şi luna au orbit în piscuri
Când, atunci, splendoarea şi-a vărsat zăporul
Peste spăimântate, negrele lor discuri.
Şi pe noi, schimbaţii mai presus de îngeri,
Vipiile sacre slobozi azi ne lasă...
Doar atât să spunem, tari, fără de-nfrângeri:
„Noi, copii Slavei ne-nturnăm acasă”.
/V. Voiculescu/

Vedem cum la Ion Pillat părăsirea lumii e însoţită de regretul celui care se desparte de lumescul fiinţei sale. Cu o îngândurată împăcare, ce ar putea decurge din sentimentul ţelului atins în existenţa efemeră, poetul suie spre marea singurătate de dincolo de moarte, cu privirea întoarsă nostalgic spre acel ‘acasă’, lăsat în urmă.
Recurgând la poemul lui Voiculescu, pentru a-şi exprima propria viziune, în pragul sfârşitului, Dinu Pillat îşi înalţă ochii spre locul Schimbării la Faţă, cutremurat de abisala bucurie a apropierii lui de divin. E aici amplitudinea unei trăiri extatice pe care doar cel care s-a simţit în exil pe pământ o poate avea. Neîmplinirea dintr-o viaţă risipită de urgia istoriei e lă- sată în urmă de sufletul care părăseşte lumea pentru a reveni „acasă” în Dumnezeu.