Iulian Boldea: Stimate domnule Dinu Flămând, ce a însemnat şi ce înseamnă spaţiul copilăriei dvs., Susenii Bârgăului? Aveţi o amintire, mai pregnantă, mai deosebită, „din copilărie”?

Dinu Flămînd: Toate amintirile din acel timp şi spaţiu îşi dobândesc pentru mine însemnătate numai dacă mă duc spre ele cu această „metodologie” a recuperării amintirilor pe care ţi-o solicită literatura. Şi toate sunt un acum actualizat. Nu ştiu alţii cum fac, poate le ajunge brusc pe limbă unul din acei pufoşi biscuiţi proustieni, iar în sufletul lor se declanşează atunci jerbe de senzaţii din trecut; poate dau peste un obiect, o fotografie, un personaj uitat din acel trecut, peste o întâmplare care le actualizează o altă întâmplare, şi se deschide pentru ei călătoria vijelioasă prin culoarul timpului... Mie toate acestea mi se întâmplă numai dacă mă gândesc la acel trecut încercând să desluşesc sunetul unui poem, zarea unei imagini, acordul unei melodii secrete, pe care să încerc să le pun în cuvinte. Aşa cum fotografia Universului devine un misterios oval, pe măsură ce ne apropiem de explozia iniţială, fotografia retrospectivă a trecutului meu este haloul unui poem potenţial. Nu am explorat decât o parte infimă din această fosilă luminoasă a cosmosului meu personal. Dar uneori am noroc, se întâmplă că mi se limpezesc ochii, iar atunci am impresia că reuşesc să prind în cuvinte şi alte detalii din acele constelaţii, care par să mai aştepte încă momentul când eu voi avea ceva mai mult har, ca să le descopăr retrospectiv. Trecutul meu pare a fi răbdător cu mine. Iar eu mă simt ca un avar care îşi ascunde acolo comorile şi se ştie ferit de grijile urâtului, de necazurile plictisului, de spaimele timpului. Spaţiul acelei copilării tutelate de muntele Heniu a fost pentru mine, de la bun început, sursa unei arte poetice instinctive, pe vremea când nu aveam cuvinte. Iată de ce cuvintele mele se apropie, totdeauna, cu multă sfială de acel cosmos aflat în amonte, pentru că, atunci când mă născusem şi trăiam în el, frumuseţea lui se dispensa perfect de cuvinte. Nu am certitudinea că apropiindu-mă eu cu arsenalul atât de aproximativ al frazelor, cu ezitările atât de primejdioase ale poemului aplatizat pe o foaie de hârtie, nu cumva stric acea armonie iniţială care mă conţinea şi pe mine în mod firesc. Iată de ce mi-e greu şi mi se pare inutil să particularizez un moment biografic sau altul. Multe din ele apar cât se poate de explicit încă de la volumul meu de debut. Dar vreau să mă credeţi că revin cu insistenţă spre acel trecut şi voi continua să o fac nu ca să îmi alimentez narcisismul, nici ca să mă ascund în el, ci fiindcă el este în continuare drumul cel mai surprinzător spre o complexitate naturală unde curiozitatea mea jubilează. De fapt, întrebarea cu care mă ademeniţi la confesiuni este o bună provocare pentru un permanent proiect de carte. O carte pe care nu am cum să o termin vreodată.

E adevărat că referinţele la copilărie şi la satul natal apar deseori în toate volumele dumneavoastră. Comentatorii au subliniat însă o schimbare de ton şi o anumită radicalitate odată cu cea de a treia culegere pe poeme – Altoiuri, 1976. De ce atunci?

Poate atunci am început să înţeleg că aveam chiar în casă, în propria mea familie, două cazuri miraculoase de supravieţuire din cele două războaie ale veacului trecut – bunicul şi tatăl meu. Şi imediat am priceput că traversam deja cu toţii, chiar în acea vreme, porţiunea dezolantă şi teribilă a unei noi încercări de a supravieţui, probabil doar în aparenţă mai puţin primejdioasă decât războaiele. Amintirile din primii ani ai terorii comuniste, când dispăreau oamenii peste noapte din case, vizitele perceptorilor şi ale miliţienilor, care totdeauna trebuiau să plece de la noi cu traista plină, anul de muncă forţată ce i-a fost aplicat din senin tatălui meu, transpiraţia abundentă cu care toţi membrii familiei, inclusiv noi copiii, încercam să smulgem tot ceea ce ne putea da acel pământ sărac, care nici de colectivizat nu fusese bun, greutăţile vieţi zilnice, dar şi o anumită demnitate de la care în mod tacit nu exista derogare îmi provocau şi disperarea şi orgoliul. Încă de mic altoisem împreună cu bunicul meu tot soiul de meri, acum vedeam că am în mână cea mai grozavă metaforă pentru viaţa care rezistă şi se primeneşte. Încercam să vorbesc despre lumea aceea bănuind că nu voi trezi niciun interes (şi nici nu m-am înşelat prea mult). Nu mă mai interesa nici Transilvania metafizică a lui Blaga, nici cea legendară ca Atlantida, cum a extins-o mai apoi Ioan Alexandru. Trecusem şi eu prin teritoriile lor, ieşisem nemulţumit în livezile mele, dar fără să fi găsit cu adevărat tonul meu propriu. Sigur că mi-era frică să spun tot ce gândeam, de unde şi reluarea obsesivă a unor teme din acest spaţiu în cărţile ulterioare; sau poate că îmi era şi lehamite (căci vedeam latura „ornamentală” a poeziei ca pe neruşinare), simţeam că poezia este o inadecvare şi oricum absenţa unui răspuns la singura întrebare care mă rodea: de ce a fost atât de ticăloasă istoria cu noi? Recitindu-le, percep eu însumi în acele poeme câte cuvinte nerostite şi nescrise care miau rămas în gât şi în piept (pe unele am încercat să le pronunţ mai târziu). Cineva care va mai avea curiozitatea să repună în context acele poeme, dar nu numai pe ale mele, va trebui să înţeleagă şi termenii cotidieni şi cutumele acelei epoci care deja dispar (cine va mai pune „caşii” la dospit în odăile copilăriilor de mâine? cine va mai duce cânepa să o pună sub pietrele râului „la topit”?); dar el va trebui să simtă şi exploziile de mânie, indignarea şi furia care erau mult mai mari sub cuvintele acelor texte ticsite cu prea multe aluzii şi insinuări, încât deseori au înăbuşit clocotul din care se născuseră. Vorbesc doar în numele meu, pentru a spune ceva foarte simplu: cu toată diversitatea lecturilor mele de atunci, şi deşi conştientizasem faptul că revolta mea trebuie să găsească drumul cel mai simplu spre cuvinte, inteligenţa mea artistică era grav virusată, cu atât mai grav cu cât era inconştientă, de agenţii multiplii ai autocenzurii.

Care au fost împrejurările în care aţi debutat? Aţi avut mentori, scriitori sau critici care au tutelat acest debut? Care sunt poeţii români de care vă simţiţi apropiat?

Adevăratul debut poetic miraculos se produce în orice cititor de poezie în momentul în care el are pentru prima dată revelaţia că îi place o poezie, şi nu înţelege de ce. Nu pricepe cum se întâmplă acest lucru. Atunci simte el pentru prima dată că asemenea texte asimetrice şi cam bizare, lacunare, eliptice, sunt, de fapt, un limbaj care îi atinge sufletul. Sigur că şi alte arte s-au adresat deja sensibilităţii sale. Dar o poezie fiind text, parcă te obligă să elaborezi la rândul tău o explicaţie cumva tot textualizată despre ceea ce simţi, când te-a atins pentru prima dată misterul ei indicibil. În această fază, orice cititor de poezie se leagănă deja în dulcea vanitate că şi el poate alcătui texte de poezie, iar mulţi chiar încearcă. Să nu blamăm pe nimeni, e o fază miraculoasă, şi nici eşecul primelor încercări ratate (care pentru majoritatea dintre noi sunt şi ultimele) nu are cum să o maculeze. Si eu am fost în Arcadia, îşi poate spune, pe bună dreptate, orice iubitor de poezie, căci această autentică iubire este o acceptare a propriei sale sensibilităţi prin limbajul misterios al poeziei, asumare fără de care nu poate exista nici poezie şi nici conştientizarea naturii noastre sensibile. Deci am debutat şi eu, imaginativ, în momentul în care unele poezii au început să-i vorbească sensibilităţii mele, provocândumi deja uimirea că există în interiorul meu elanuri şi percepţii care mă făceau să mă simt ciudat. Am povestit în altă împrejurare cum descoperisem traducerea unui poem din Robert Frost, în care un copil zbura îndoind vârful mestecenilor exact aşa cum făceam şi eu pe dealurile satului meu. Mai târziu, în sinistrul internat cezaro-crăiesc de la Cluj, pe când eram la liceu, am descoperit că Bacovia îmi era coleg – faimosul poem despre liceul „cimitir”, cu melancolica sa revoltă, mă ajuta să suport atmosfera cazonă de acolo. Între timp, s-au diversificat şi lecturile mele. Ca să mai scap de la internat, obţinusem permisiunea să merg de două ori pe săptămână la biblioteca oraşului, unde citeam deja unele superbe traduceri din fosta colecţie „Cele mai frumoase poezii”. Pe Ion Barbu l-am descoperit în volumul Joc secund, ediţia princeps împrumutată de la poetul Aurel Rău, fratele mamei mele, volum pe care l-am copiat de mână în întregime şi aproape l-am învăţat pe de rost. Nici Barbu, nici Blaga, nici Arghezi cel metafizic, ca să nu mai vorbesc de avangardişti, nu figurau în manualul proletcultist din anii ‘60. Multe cărţi din marii noştri scriitori interbelici (de exemplu Rusoaica) erau citite la internat sub pătură, exemplarele erau rare şi trebuiau repede restituite. Iată cum un regim imbecil îi făcea pe adolescenţii de atunci să caute, din spirit de frondă, lectura clasicilor, pe nedrept interzişi, aşa cum alţii căutau, în alte împrejurări, literatură pornografică. Am organizat chiar un cenaclu în acea clădire sinistră, unde ne adunam să ne povestim ultimele lecturi, fără să îndrăznim să ne lăudăm că şi scriem. Eu începusem de vreo câteva luni, pe la 16 ani, să pun vers peste vers, despre te miri ce nostalgii şi dileme adolescentine perfect mediocre. Îmi amintesc însă şi de un text unde plângeam soarta uriaşului nuc din fundul grădinii de acasă, ucis de trăsnet. Cred că e primul text pe care i l-am arătat unchiului meu, iar el mă şantajează tandru că l-a păstrat şi îl va face cândva public! Încet-încet s-au adunat câteva texte în ghiozdanul meu, iar într-o zi am anunţat că vreau să le citesc la cenaclul liceului. Şi acela era un cenaclu de lectură; poate o sarcină didactică, dar şi o posibilitate pentru limitata noastră profesoară de română să mai iasă din tiparele luptei de clasă sau din tematica demascării chiaburilor, ca să ne mai vorbească şi despre alte cărţi. Eram, cred, singurul care se prezenta cu compoziţii proprii, ceea ce a suscitat şi curiozitatea directorului, care a venit la şedinţa de cenaclu. Iar eu am citit şi poemul despre sinistrul internat, text ce avea chiar titlul Internat, foarte bacovian, dar şi foarte personal. Jenat sau poate înduioşat de tristeţea care se degaja din textul meu, directorul mi-a replicat: „lasă că nu e chiar aşa de rău acolo în internat la voi!” Aşa am simţit eu că textul meu era viu, nu o făcătură de cuvinte de dragul de a poza ca poet, ca dovadă că fusese luat în seamă. Şi probabil că am înţeles atunci că poemul este o capsulă care condensează emoţie şi sensibilitate, nu o rostire ce se preface. Peste câteva luni, revista „Ateneu”, tocmai revista lui Bacovia, unde trimisesem textul aşa cum arunci o sticlă în mare, mi-a publicat poemul. Dar în ordine cronologică, primul meu text îl publica, în februarie 1966, revista „Tribuna”, după ce devenisem student, în josul unei coloane de poezie ce începea cu poemul altui debutant, Ion Mircea. Îmi amintesc perfect: poemul său era o amplă metaforă somnambulă, unde plonjonul spre adâncuri, al unui pescuitor de perle, sugera imersiunea poetului în universul interiorităţii sale. Oniric era şi poemul meu, şi sugera plonjonul în delirul provocat de o puternică febră, simţită de mine ca pe o experienţă iniţiatică. Să spun drept, descriam stângaci stările prin care trecusem în timpul unei boli din copilărie. Dar încercam să transbordez metaforic o experienţă, ceea ce era deja un salt important în universul meu imaginativ. În viaţa culturală de atunci a Clujului, dar şi în numeroase alte oraşe, a merge la „cenaclu” era pentru orice adolescent ceva foarte atractiv, miraculos chiar. Nu se inventase încă varianta ipocrită de propagandă comunistă şi naţionalistă de la „Flacăra” ultimei perioade ceauşiste. Cenaclul săptămânal de la „Tribuna” era realmente un mediu unde schimbai idei, te simţeai stimulat, liber şi creativ, într-o atmosferă de solemnă iubire pentru literatură, ce antrena şi numeroşi impostori lipsiţi de talent, dar atrăgea şi prezenţa acelor nume care aveau efectiv să devină scriitorii importanţi ai Clujului din deceniile următoare. Dar noi, echinoxiştii, de îndată ce grupul s-a constituit tocmai din dorinţa de a avea propriul nostru cenaclu, voiam să scăpăm de cadrul instituţional şi de morga, chiar de mediocritatea unor redactori tribunişti care prezidau cenaclul numitei reviste. Aşa s-a înfiripat mişcarea Echinox, fără modele sau mentori, prin coagularea aproape spontană a unui grup de tineri pentru care literatura era deja ceva foarte exaltant, important, vital. Mă lungesc cu aceste explicaţii fiindcă încerc să extrag următoarea idee. Mulţi poeţi onorabili nu-şi vor găsi nici până la sfârşitul vieţii tonul care te face unic în diversitatea vocilor din timpul tău sau din literatura ţării tale. Nimeni nu ştie ce-i lipseşte necunoscutului, sau care este formula alchimică ideală, ca să reuşeşti să prinzi emoţia întreagă şi vie în cleştarul unui text. Şi nimeni nu are în buzunar patentul genialităţii. Dar nu cred că te poţi aventura în creaţia poetică pe o viaţă întreagă, şi apoi să reuşeşti să depăşeşti atâtea momente când te momesc renunţarea, oboseala sau blazarea, dacă nesocoteşti, de la bun început şi cu orice nouă încercare, obligaţia de a fi onest cu tine însuţi. Iar această onestitate presupune că te vei strădui, la rândul tău, să laşi să circule numai acele texte ale tale pe care le secretează, aşa cum bradul plânge din coaja lui răşină, fiinţa ta întreagă şi autentică. Este primul criteriu care te mai scapă de ipocrizie, deşi nu îţi simplifică nicidecum dilemele. Eşti poet fiindcă ai fost la început cititorul care a descoperit frumuseţea electrocutantă a acestui misterios limbaj. Dacă îndrăzneşti să participi la perpetuarea lui, trebuie să o faci cel puţin la nivelul tensiunii emotive pe care ai primit-o. Nu ştiu dacă în celelalte arte lucrurile se petrec la fel. Poate că da, poate că nu (deruta minimalistă şi nihilistă de acum generează atâtea revolte blazate, atâţia impostori aruncă cu pietre în emoţia artistică a receptorului de artă, încât e greu să ştii dacă experimentul în sine mai produce şi bucurie cuiva). Dar poezia a rămas o bucurie spirituală chiar şi atunci când experimentaliştii i-au rupt sintaxei toate oasele sau i-au batjocorit toate sfielile intimităţii.
Iar dacă revin la restul întrebării, răspund astfel: mentorii mei au fost şi sunt lecturile mele flămânde din toţi importanţii poeţi români sau străini care mi-au căzut în mână. Ca să-i citesc mai profund, pe unii i-am tradus. Memoria mea a reţinut textele multora dintre ei, iar eu îi sunt recunoscător memoriei mele, ca şi cum ar fi o însuşire suplimentară dăruită mie. Din depozitele acestei memorii îmi ies uneori la suprafaţă texte pe care le confrunt cu împrejurările schimbătoare ale vieţii mele, cu aerul locului, cu oxizii uitării sau cu proza banală a îndeletnicirilor cotidiene. În toate împrejurările poezia iese victorioasă şi completează realul percepţiei directe, rămâne magnifică în misterul ei inaparent. Te uiţi pe cer, îţi vine în minte scama versului barbian: „ca Islande caste, norii”... rămâi uluit, pentru a câta oară, de puterea adunată în doar patru cuvinte, de această forţă visătoare ce te proiectează în geografia celestă şi imponderabilă a unei stări despre care nu ştii unde stă şi cum stă în tine. În timp ce zbori!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia? Cum se transformă un gând, o stare, o trăire în vers? Aveţi o ambianţă, un anotimp, un cadru care favorizează scrisul?

Pentru mine poezia este un mediu vital. Cred că orice cititor asiduu de poezie, şi cu atât mai abitir un poet, ajunge să stabilească relaţii metaforice şi conexiuni intuitive proprii unui poem chiar şi atunci când înregistrează automat, fără nicio intenţie literară, faptele şi împrejurările în care este implicat în decursul unei zile obişnuite. Ajungi să simţi că universul cotidian obişnuit se structurează ca un text. Cauţi semnificaţii ascunse dincolo de aparenţe, faci asocieri pe care numai mediul intuitiv al poemului le promovează, ai convingerea superstiţioasă că un limbaj metaforic secret îţi explică ceea ce ţi se întâmplă, mai profund decât o face limbajul asocierilor logice, cel care se fereşte de extrapolări hazardante. Oare asta înseamnă că există o gândire poematică ce parazitează gândirea pragmatică? Nu ştiu. Cert este că marii poeţi pe care îi admir reuşesc să „citească” lumea banală ca pe un poem ce tocmai se organizează şi se desfăşoară. Scrie cehul Vladimir Holan într-un poem: „moartea vine ca o vrabie în gară/ când îţi desfaci merindea”. Ce anume a „văzut” mai întâi poetul, când a stabilit această uluitoare şi fină asociere: vrabia, sau moartea (gândul despre prezenţa constantă a morţii)? Unde era el prezent: în gară sau în universul obsesiei sale? Acest lucru nu mai are importanţă, cele două universuri se contaminează şi se suprapun. Iar ideea că moartea cerşeşte firimiturile vieţii ca o vrabie ce primeşte resturile din merindea unui om sărman, surprins cum se află copleşit de singurătate întro gară periferică a Universului, sau undeva la periferia vieţii sale, reuşeşte să îmblânzească gândul terifiant. După ce asimilezi forţa secretă a unui asemenea vers, înveţi să distingi dimensiunea metafizică a tristeţii din oricare gară de provincie pe unde te aruncă viaţa. Iar dacă eşti preocupat să faci spontan asocieri asemănătoare, chiar şi fără intenţia de a le dirija spre un text, fără gândul de a deveni „poet”, înseamnă că ai deprins de la poezie curiozitatea asociativă şi privirea care ţinteşte dincolo de aparenţe. Cei săraci cu duhul cred că e o fugă de realitate. Ca şi cum ei înşişi ar putea scăpa de „realitatea” propriei lor morţi, convinşi că vrăbiile sunt doar vrăbii! Iar cu asta nu intrăm pe terenul iraţionalului. E vorba doar de gândirea extensivă (polivalentă) proprie spiritului uman, gândirea creatoare care avansează în necunoscut cu faconda imaginaţiei. Poate că dintre toate tipurile de imaginaţie, cea poetică este cea mai teatrală. Ei şi? Acest lucru o expune la primejdia unor imitaţii de proastă calitate, şi nu există domeniu al fanteziei mai populat cu închipuiţi şi neaveniţi, decât lumea poeziei. Dar imaginaţia poetică spaţializată, chiar teatralizată de energia ei ascensională intrinsecă, elaborează cel mai complex limbaj care face compatibile lumi considerate de alţii incompatibile. De multe ori secretul poeziei ţine de cea mai deplină simplitate. Iată-l pe poetul suedez Tomas Tranströmer pătrunzând brusc într-o cameră unde simte prezenţa palpabilă a unor prieteni morţi, sau prezenţa unor strămoşi dispăruţi. Iar întrebarea ţâşneşte: „oare aţi băut umbre că aţi devenit vizibili”? Ştim că suntem vizibili fiindcă facem umbră, deci blocăm cu trupul nostru fotonii sfântului astru, ieşind astfel în relief. Dar suntem vizibili, concreţi, perceptibili şi fiindcă suntem umpluţi de umbrele trecutului în memoria noastră. Iar aici metafora e şi mai abisală: chiar şi morţii pot deveni vizibili absorbind o umbră paradoxal luminoasă, poate umbra care este prezenţa lor în amintirea noastră.
La originea oricărui poem autentic se află totdeauna intensitatea emoţiei. Care mai întâi de toate identifică un context emoţional, iar apoi ştie să fie inteligentă, inventivă, proaspătă ca o dimineaţă de fericire calmă. Atâţia imbecili cred că poezia este un ritual codificat al limbajului, un protocol de sectă sau de club, un ornament pentru pierderea de timp. Când, de fapt, ea este sistemul autogenerator şi complex al unor posibilităţi de fantezie şi libertate care se asociază. Poate greşesc când vorbesc de „sistem”, ceva ce presupune o organizare elaborată metodologic. Dacă e şi sistem, poezia rămâne sistemul minunatei sale dezorganizări coerente, adică o libertate ce-şi asumă riscurile totalei nesupuneri într-o lume a sistemelor. Căci le depăşeşte pe toate!