De Cortina de Fier, mai
exact. Acolo l-a plasat
Institutul Cultural Român
pe bardul Renaşterii
engleze pentru a marca
anul aniversar Shakespeare
400. „The Bard
and the Iron Curtain”: o masă
rotundă reuşită, organizată cu
multă dăruire de directorul
I.C.R. de la Londra, Dorian
Branea, un amfitrion totdeauna
atent şi devotat publicului
londonez. Iar ca moderator a
mai dovedit o dată că ştie să
transforme în succes acţiunile
organizate pe scena sălii de
festivităţi din Belgrave Square 1
şi să se alăture vorbitorilor
cu entuziasm. Adică Reghinei
Dascăl, de la Universitatea
de Vest din Timişoara, Alexandrei
Sakowska de la Varşovia, ambele
reputate specialiste în cultura
şi civilizaţia engleză, lui Jack
Klaff, un cunoscut actor, regizor,
scriitor şi profesor britanic,
şi subsemnatei. Cu toţii ne-am
străduit să dialogăm inspirat
în faţa unui public numeros,
adunat să ne asculte într-o seară
ceţoasă şi umedă de noiembrie.
Spre surpriza lor, londonezii au
aflat câteva lucruri neaşteptate despre
idolul renascentist. Credeau fals că
Shakepseare a fost interzis, ciuntit,
deformat şi redus la tăcere prin metode
dictatoriale. Da, e adevărat, cenzura
a funcţionat când i se traduceau sau
i se puneau în scenă piesele. În plus,
nu prea puteai călători pe atunci, nu
aveai cărţi, te loveai de editori înghesuiţi
la minte. Şi totuşi… O sinteză a ceea
ce i s-a întâmplat lui Shakespeare
într-o perioadă neagră a culturii
române scoate întotdeauna la iveală
şi unele aspecte „albe”, pe care străinii
nu le prea cunosc. Atât în România,
cât şi în Polonia, chiar şi pe timpul
comuniştilor, sau poate mai mult
atunci decât astăzi, Shakespeare a
fost un spirit inflamator. Pe traducători
i-a îndemnat să ofere transpuneri
poetice, foarte potrivite şi pentru
reprezentările scenice, pe scriitori
să preia teme şi personaje într-un
intertext dinamic, pe regizori şi actori
să creeze un Shakespeare anti-regim,
aluziv şi puternic în a uni publicul
prin „şopârle” strecurate împotriva
dictaturii.
Dar să le luăm pe rând. Traducătorii
s-au unit între 1955 şi 1963 sub
conducerea lui Mihnea Gheorghiu
într-o echipă unde au participat
scriitori, filologi şi anglişti de mare
vocaţie: Gala Galaction, Tudor Vianu,
Ion Vinea, Dan Duţescu, Leon Leviţchi,
Dan Botta, Virgil Teodorescu şi mulţi
alţii. Shakespeare putea fi prezentat
şi ca un scriitor foarte popular sau
democratic, interesat mai mult în
oamenii simpli, fie ei meşteşugari,
gropari sau bufoni, decât în regii care
o terminau prost, asemenea lui Lear,
Macbeth sau al doilea şi al treilea
Richard. Deci nu exista niciun pericol
dinspre monarhie sau alţi posibili
exploatatori ai poporului. În rest,
multă dragoste, poezie, nedumeriri
filozofice şi morţi tragice, toate
întâmplându-se într-alte lumi, ale
visului, ale unei istorii demult trecute
sau ale unor ţinuturi geografice
îndepărtate sau chiar inventate. Prin
urmare, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă a putut publica un
Shakespeare nou, puternic şi fertil,
aşa cum, de fapt, nu exista încă la
români. Iar bardul o merita pe deplin.
A fost revizuit ulterior între 1982
şi 1990, în cele nouă volume coordonate
de Leon Leviţchi, unde şi canonul
shakespearean este extins la treizeci
şi şapte de opere prin adăugarea
piesei Pericle. Pe atunci încă nu se
putea merge mai departe, aşa cum
a făcut-o astăzi George Volceanov,
atribuindu-i autorului englez creaţii
precum Edward al III-lea sau Doi veri
de stirpe aleasă şi pornind o a treia
aventură în traducerea dramei
shakespeariene. Motivul de acum?
Dorinţa de a corecta inexactităţile
impuse de cenzură şi de a împrospăta
limba, aducând-o mai aproape de
publicul secolului al XXI-lea.
O dată importantă în trecutul
comunist a fost anul 1964, când s-au
sărbătorit patru secole de la naşterea
dramaturgului şi s-au publicat mai
multe cărţi cu un impact important
în modernizarea lui Shakespeare şi
punerea lui în concordanţă cu direcţiile
critice din Vest. Ideea era de a imita
Occidentul, de a acoperi prăpastia
între ceea ce se întâmpla la noi şi
altundeva în lume, de a include Europa
în civilizaţia noastră şi de a scoate
cultura română dintre graniţele sale
înguste. Publicate în acel an aniversar,
antologia de texte critice Shakespeare
şi opera lui, ediţia bilingvă a lui Leon
Leviţchi şi Dan Duţescu sau cartea
în limba engleză a lui Alexandru Duţu,
Shakespeare in Romania, au reprezentat
un background teoretic necesar pentru
românii interesaţi în a cerceta opera
dramaturgului englez. Iar cei care
au preferat să aleagă o direcţie
interdisciplinară au putut să o facă,
aşa cum a fost abordarea psihiatrică
a personajelor shakespeareane de
către un medic cunoscut precum
Alexandru Olaru sau, ca subsemnata
în teza de doctorat, să plece de la
matricea computerizată din Poetica
matematică a lui Solomon Marcus,
de la teoria grafurilor şi a jocurilor,
pentru a pătrunde mai adânc în
interstiţiile piesei Othello. Lipsa
cărţilor din biblioteci te obliga să o
iei pieptiş pe căi mai puţin bătute de
shakespearologii occidentali.
Cât despre numeroasele reprezentări
de pe scenele comuniste, şi ele uimesc
astăzi. Prin varietate şi succes. Peste
o duzină de piese au fost înscenate
doar în 1964, iar Romeo şi Julieta
a cunoscut chiar patru puneri diferite
în scenă. Cea mai remarcabilă
reprezentaţie din acel an a fost Richard
al III-lea, jucat de un George Vracca
bolnav, aproape de sfârşitul vieţii
şi al carierei sale în teatru, dar nevoind
să renunţe, în ciuda pronosticurilor
medicale grave, la ceea ce considera
a fi apogeul său actoricesc. Iar Hamlet-ul
lui Ion Caramitru din 1985, apreciat
de Richard Eyre – director artistic
la Royal National Theatre din Londra
– ca fiind cel mai bun văzut vreodată,
i-a adus actorului un bine meritat
Ordin al Imperiului Britanic. Publicul
lui Caramitru aplauda după fiecare
replică, înţelegând-o ca pe o formă
de protest împotriva aprigului nostru
dictator şi chiar o făcea înflăcărat,
deşi totul se întâmpla într-o sală
neîncălzită. Spectatorii îşi păstrau
paltoanele pe ei, aşa cum şi noi,
profesorii, îl predam pe Shakespeare
cu legendarele moon boots în picioare
şi cu mănuşi groase pe mâini.
Tot Richard Eyre îşi aminteşte că
piesele trebuiau aprobate de Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste. Douăzeci
şi cinci de membri veneau la
avanpremieră, dar, chiar dacă li se
părea o montare prea îndrăzneaţă
sau o traducere prea modernă, nu
cutezau să spună prea multe.
Shakespeare era de neatins. Ca
Beethoven sau Tolstoi, era Artistul
Universal, care nu putea fi oprit fără
să te compromiţi drept un om incult
sau rudimentar. Ceea ce controlorii
de partid nu voiau deloc să admită
că ar putea fi adeseori cazul.
În fine, nici scriitorii nu s-au lăsat
mai prejos. Poeţi şi dramaturgi, precum
Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide
sau Marin Sorescu, au preluat, regândit,
rescris sau, pur şi simplu, au făcut
aluzii la Shakespeare, ca la un „prieten
blând al sufletului” lor. În Vărul
Shakespeare, concepută probabil
anterior căderii Cortinei de Fier, deşi
a fost publicată după, Shakespeare
şi-a pierdut puterile creatoare şi
nu mai poate găsi cuvântul potrivit.
De aceea este ajutat să scrie de
mai tânărul său confrate Sorescu.
Înrudit cu englezul, Sorescu simte
că vocile lor sunt asemănătoare, că
amândoi reprezintă momente cruciale
în evoluţia teatrului şi pot oferi o
sinteză a ceea ce s-a petrecut înaintea
lor în două ţări atât de diferite precum
Anglia şi România. De fapt, prin
Sorescu, Shakespeare devine vărul
intertextual al românilor invitaţi să
nu uite totuşi să se închine în faţa
lui cu frunţile plecate.
Cât despre polonezii prezentaţi
de Alexandra Sakowska, nici ei nu
s-au lăsat mai prejos. Pe Shakespeare
l-au tălmăcit în închisoare dizidenţi
ca Wladyslaw Tarnawski şi l-au
pus în scenă regizori precum Kazimierz
Braun, Jan Maciejowski sau Andrzej
Wajda, atraşi de jocul aluziilor
anticomuniste, uşor strecurabile în
textul originar. Dar, din păcate, şi la
ei a fost un joc peste care a căzut
cortina după 1989, când teatrul şi-a
pierdut puterea de a mai crea în public
o veritabilă solidaritate politică.
În cazul lui Shakespeare însă, nici
o cortină lăsată nu înseamnă un simplu
sfârşit. Ea sugerează întotdeauna un
alt început, o nouă înşirare de împliniri,
varii încheieri fericite şi multă, multă
dragoste.
