Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Dinamica limbii de Rodica Zafiu


Aşa cum sugeram în această rubrică săptămîna trecută, mi se pare util să examinăm cîteva fenomene ale evoluţiei limbii române din ultimele decenii, pornind de la cartea Valeriei Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală (a cărei primă ediţie a apărut în 1972, noua ediţie revăzută şi adăugită fiind din 2000). În genere, ar trebui reluate şi sintetizate observaţiile făcute de lingvişti asupra actualităţii limbii, nu atît pentru a constata ce s-a confirmat şi ce nu din predicţiile lor, cît pentru a înţelege modul în care schimbările istorice, influenţele culturale, moda culturală modifică unele tendinţe, în vreme ce altele contină să acţioneze. Dispunem de cercetări minuţioase asupra dinamicii limbii - datorate lui Iorgu Iordan, Al. Graur, Mioarei Avram ş.a. - care ar trebui reexaminate şi confruntate cu situaţia de azi (chiar în paginile României literare, în 1990, Ştefan Badea a preluat unele din observaţiile făcute cu 50 de ani în urmă de Iorgu Iordan, în Limba română actuală, pentru a le căuta confirmările contemporane). În cazul de faţă, avantajul e că autoarea însăşi a reluat textul, completîndu-l şi actualizîndu-l. Materialul folosit pentru exemplificări în Corectitudine şi greşeală provine în cea mai mare parte din mass media, deci dintr-un domeniu care înainte de 1989 era mult mai limitat stilistic decât în prezent. Presa anilor '60-'70 ilustra aproape exclusiv nivelul standard al limbii literare, puternic controlat, supus cenzurii şi urmînd în cea mai mare parte modelul limbii de lemn. Spaţiile de relativă libertate oferite de ştiri, reportaje, comentarii culturale sau sportive se remarcau nu prin importarea registrului familiar-argotic, ca azi, ci prin excesul de preţiozitate. Pentru acest nivel de limbaj funcţiona într-adevăr - cum constată Valeria Guţu Romalo în cartea sa - prestigiul limbajului ştiinţific, iar variaţia stilistică se obţinea mai ales prin ornamentare, prin reînvierea unor arhaisme şi prin implantarea de termeni populari, într-o manieră adesea artificială. Erorile semantice şi stilistice care apăreau în asemenea texte aparţineau categoriei pe care Al. Graur o numea a "greşelilor făcute de oameni culţi". În gramatică, totuşi, se manifestau atât "abuzuri culte" (de pildă generalizarea stilului nominal, sau fenomene de hipercorectitudine), cît şi tendinţe mai generale ale limbii. Morfo-sintaxa e, de altfel, nivelul la care se observă cel mai bine continuitatea între tendinţele de acum 30 de ani şi cele actuale. În mod previzibil, se adaugă multe exemple noi de neglijare a acordului; pe de o parte pentru că formele de acord prin atracţie şi după înţeles corespund unor tendinţe fireşti şi universale de utilizare a limbajului, pe de alta pentru că acordul în caz ilustrează o tendinţă puternică a limbii române moderne - de simplificare a flexiunii cazuale. Pentru reducerea redundanţei în exprimarea cazului - prin folosirea demonstrativelor în forma de nominativ ("oamenilor aceştia", "făpturilor cele mai păcătoase") - exemplele sînt tot mai numeroase. Alte citate atestă oscilaţii în acordul numeralelor, zonă în care mi se pare totuşi preferabilă toleranţa: în exemple precum "Cei douăsprezece mii de ani" (p. 44) poate fi admis atît acordul cu substantivul care e subiect logic cît şi cel cu numeralul care constituie centrul pur formal al sintagmei (în Gramatica pentru toţi, 1997, p. 134, Mioara Avram consideră că "acordul se poate face fie cu substantivul, fie cu numeralul, în funcţie de ceea ce vrea să reliefeze vorbitorul"). Situaţia pare staţionară în ceea ce priveşte folosirea incorectă a formelor articolului genitival, ale adjectivului de întărire, în confundarea adverbului cu un adjectiv, în folosirea relativului care invariabil şi fără pe la acuzativ. Noi exemple mai numeroase şi mai diverse privesc regimul, construcţiile prepoziţionale, folosirea absolută a tranzitivelor, preferinţa pentru extinderea construcţiilor reflexive (a se conversa cu, a se medita cu), schimbarea construcţiei unor verbe iniţial intranzitive (dacă tranzitivul a eşua - "îi eşuează din start", citat din 1990, p. 55 - e o ciudăţenie, în schimb a apela - "a apela un număr" - s-a impus deja). Cele mai interesante comentarii din cartea Valeriei Guţu Romalo privesc tocmai folosirea prepoziţiilor şi al conjuncţiilor - unde mi se pare că sînt multe noutăţi în ediţia din 2000, ceea ce dovedeşte şi că în uz au apărut schimbări mai consistente. Autoarea constata deja în 1972 extinderea întrebuinţării prepoziţiei asupra şi cazul special al lui datorită, care înlocuieşte tot mai mult locuţiunea din cauza; acum se adaugă noi citate, precum şi o analiză a atît de ironizatei şi inevitabilei locuţiuni vizavi de, în evidentă ascensiune după 1990. Reactivarea prepoziţiei întru e un fenomen cult, observat în 1972, pentru care e certă influenţa teoretizărilor lui Noica. În noua ediţie e menţionat şi o greşeală care s-a extins între timp foarte mult - şi care rămîne, mi se pare, foarte supărătoare: ca şi folosit în loc de ca, în contexte în care are sensul "în calitate de" ("a intervenit ca şi lider", p. 66); fenomenul are, cum observă autoarea, răspîndire dialectală, fiind frecvent în Banat şi Transilvania. Şi constatarea extinderii prepoziţiei pe (p. 64) e o noutate: tendinţa provine din limba vorbită şi se impune rapid: "fumează pe hol" mi se pare azi uzul normal, faţă de care "fumează în hol" e o variantă posibilă, dar improbabilă; cam la fel e şi raportul dintre "motor pe benzină" faţă de "motor cu benzină" (p. 64).