Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Din Paris în Paradis de Liviu Dănceanu

O biserică bicompartimentată cu subtilitate şi eficienţă printr-un perete interior ca o lentilă armonios ornamentată, ce reflectă bidimensional un spaţiu generos în ordinea pietăţii, a comunicării, dar şi a rezonanţei fizice ori metafizice. O orchestră bicentenară, pe care timpul nu numai că a cruţat-o, absolvind-o să trăiască doar din amintiri, ci a şi vitalizat-o, investind-o cu acea înţelepciune de a aborda fiecare partitură deopotrivă cu prudenţă şi cu implicare. Aceasta înseamnă că "Pasdeloup" şi-a prezervat cu tenacitate şi acribie tinereţea de-a lungul deceniilor, deprinzând ştiinţa remanierii şi restructurării la timp, ştiinţă care ar trebui învăţată constant şi care lipseşte atâtor orchestre cu pretenţii. O "Séquence paraliturgique" pusă pe muzică de Giovanni-Battista Draghi, alias Pergolese, compozitorul cu o existenţă atât de meteorică, mort la 26 de ani, cel care a durat un Stabat Mater pe cât de riguros în depanarea secvenţelor contrapunctice solidare aceleiaşi stări afective (manieră tipic barocă), pe atât de graţios în revărsările melodice de o latină descendentă. O soprană şi o altistă ca doi îngeri ce se roagă cântând şi cântă rugându-se. Iar dacă toate acestea nu sunt de ajuns, aflaţi că la doi paşi de Saint-Etienne du Mont, unde orchestra "Pasdeloup", dirijată de François Boulanger, avându-le ca soliste pe Mary Saint-Palais şi Cecile Eloir interpretau Stabat Mater de Pergolese, studenţi şi poliţişti se confruntau violent şi, pe alocuri, chiar sângeros, ca şi cum n-ar fi fost altceva decât prelungirea muzicii cu alte mijloace şi, desigur, pentru alte vremuri.

*

1) Găzduită în ultimul timp de Carrousel du Louvre, MUSICORA este un imens ghiveci servit drept dietă muzico-cardiacilor de 21 de ani încoace, în speranţa că inimile celor câteva zeci de mii (!) de vizitatori-suferinzi se vor dovedi şi la ediţia următoare dependente cronice de acest tratament.

2) Un salon vehement şi versatil, dar în nici un caz areopag al caţelor ori un loc unde se spun destule răutăţi despre muzicieni, ci o oglindă în care asistenţa descoperă chipul viu, însetat, hămesit, chiar dacă fardat, uşor retuşat, al artei sunetelor.

3) Şi, totodată, un bazar al produselor muzicale, unde totul se vinde şi se cumpără, se publicitează şi se promovează cu bani deloc puţini, sub tutela aproape delirantă a unui imposibil control ori drenaj profilactic.

4) Intersecţie a principalelor artere prin care se deplasează sângele fenomenului muzical contemporan. MUSICORA ştie şi vrea să ne înveţe regulile de circulaţie indispensabile unui trafic fluent, fără evenimente nedorite. (Nedorite, fireşte, de către cei care elaborează şi monitorizează acest nou cod muzical-rutier, dorit a avea, vezi bine, o acoperire planetară).

5) Conferinţe, micro-concerte, recitaluri, standuri de prospecţii şi tatonări, grădini de partituri şi produse înregistrate, antreprenori de reuniuni şi festivaluri, compozitori şi informaticieni, faimoşi restitutori şi simpli melomani, demonstraţii de virtuozitate, toţi şi toate ne asigură că suntem în plină babilonie sonoră, unde cândva se vor decanta poate graiurile unei arte pusă mereu pe şagă.

6) Orchestre nu, dar instrumentişti, da. Şi încă din belşug. Piane şi clavecine, psalterioane şi contrabaşi, tamboa şi orgi portabile, viori, bandoneoane şi câte şi mai câte, sunt ca nişte răsaduri în aşteptarea re-plantării în ogrăzi unde să rodească torenţial.

7) Rar mi-a fost dat să mă conving că scopul nu acţionează mai întâi la nivelul gândirii şi abia apoi în lucrare. Ei bine, la MUSICORA ţinta se află concomitent în faptă şi idee.

8) Am fost martorul acestui salon aşa cum salonul însuşi este spectatorul virtualelor avataruri ale marketingului muzical internaţional. Un instrument cu suflet. Dar şi un suflet cu multiple instrumente la îndemână.

*

Fiind întrebat de către împărat în ce stil e construită Opera, o clădire saturată de atâtea sosuri şi creme rococo, baroce ori neo-renascentiste, arhitectul Charles Garnier a dat o replică rămasă de pomină: "vai, Sire, dar este stilul Napoleon al III-lea! O sală de 2100 de locuri, o scenă ce poate găzdui simultan aproape 500 de artişti, o cupolă stimulatoare de vertijuri, pictată de Marc Chagall, un candelabru de şase tone, marmură şi cristale din abundenţă, extravaganţă, opulenţă - iată câteva date pentru un eventual portret-robot al vechii Opere ce uneori e luată la dans de către parteneri cam stângaci, unii chiar bădărani, în stare să o calce pe bombeurile-i fine tocmai atunci când cutează o piruetă mai zveltă şi mai temerară. Trei coregrafi - Saburo Teshigawara, Abou Lagraa şi Jiri Kylian - cu trei producţii analoge, convertite în tot atâtea studii despre zborul ori despre rugăciunea trupului, fiecare căutând în felul său eliberarea prin formă de ineluctabilitatea timpului şi imuabilitatea spaţiului. 1) Air, pe un fond sonor extras din creaţia lui John Cage (la pian: Frederic Lagnau), este redevabilă manierei implacabile, ermetice, fără intrare şi fără ieşire, în care este administrată substanţa muzicală. O substanţă uneori cantonată în figurarea unei pentatonii hemitonice, presărată din când în când cu pieni capabili să-i rotunjească diatonismul (Dream; In a Landscape), alteori rarefiată, condensată, redusă ostentativ la o succesiune de frecvenţe anevoie incorporabilă unei procesualităţi ori contiguităţi (Four Walls; One). Cu toate acestea au fost destule momente în care coregrafia a evidenţiat o cromatică luxuriantă, plasată la o extremă opusă muzicii, în zona evenimentelor aglomerate, acolo unde se poate vorbi despre o hetero-gestualitate care nu se lasă percepută decât global, torenţial. 2) Le Souffle du Temps, cu un vocabular mai frust, mai colţuros, poate mai aproape de limbajul argotic, dar, culmea, mai fluent, a beneficiat de muzica lui Gerard Grisey. Omniprezentul Grisey şi "bătătorita" Vortex Temporum, de data aceasta în versiunea ansamblului "Court-Circuit" condus de Pierre-Andre Valade. O versiune ce a mizat în primul rând pe slujirea elementului vizual, dansant şi abia apoi pe sensul şi detaliul sonor. De aici probabil senzaţia trasului de păr din zona secţiunii de aur, acolo unde se prepară repriza ori din cadenţa finală ataşată Codei, care se prelungeşte peste măsură, aidoma oficierii unei torturi ce numai anunţa, fără a pronunţa, iminenta moarte. 3) Bella Figura, un colaj alcătuit pe baza unor fragmente din Salomon Rossi Suite (de Lukas Foss), Stabat Mater (de Pergolese), Concerto pour deux mandolinet et cordes (de Antonio Vivaldi) şi Concerto grosso no. 6 (de Giuseppe Torelli), s-a înfăţişat ca o manifestare iniţial primitivă, ulterior elevată a dragostei, cu acroşări intempestive ale unei simbolistici când profane, când sacre ori cu treceri abrupte de la comic la tragic, de la lirism la prozaic, de la poetic la narativ. în fond, am asistat la trei elegii erotice în care au dansat cu ardoarea şi pasiunea proprie îndrăgostiţilor Marie-Agnes Gillot şi Manuel Legris, Myriam Kamionka şi Alessio Carbone (sinceri, candizi, dar şi pătimaşi, ca la prima iubire), Jeremie Belingard, Kader Belarbi, Miteki Kudo şi Wilfried Romoli (oarecum rutinieri, precum experţii într-ale aventurilor amoroase). în rest, mai mulţi sau mai puţini clevetitori, chibiţi şi profitori de ocazie. Şi ce ocazie! Poate că după asemenea spectacole se va descoperi şi râul subteran ce chipurile ar curge pe sub clădirea Operei şi

s-ar vărsa într-un lac la fel de subteran şi de secret. Un lac pe care balerinii ar putea vâsli de zor, în timp ce coregrafii impun ritmul ştrocului.

*

La Trinite spiritul lui Messiaen e încă proaspăt. O remanenţă care va dăinui, probabil, dincolo de viaţa şi, Doamne fereşte, de moartea catedralei. Tot aici păsările sonore eliberate de compozitor din coliviile lor surdo-mute, şi-au luat zborul, vestind lumii importanţa fără precedent a faptului că sunt luate în serios mai mult ca oricând. în plus, la Trinite, marea orgă, construită şi inaugurată de Cavaille-Coll în 1869, a trâmbiţat asaltul unui nou ethos modal, imaginat şi edificat de autorul Messei de la Pantecote cu dezinvoltura şi intuiţia celui ce a sesizat cum eroziunea scărilor tradiţionale ori a organizărilor spectrale începuse în preajma celui de-al Doilea Război Mondial să constipe şi să tumefieze noua muzică savantă. în sfârşit, aici Messiaen a lustruit tastele şi pedalierul instrumentului-orchestră preţ de 61 de ani, ce mai, o viaţă de om. Ei bine, aici ansamblul vocal "Saint-Saens", condus de Laurent Ronzon şi acompaniat la orgă de Carolyn Shuster-Fournier nu prea a reuşit să stea la dreapta Maestrului. Fie pentru că, oricât ar fi reverberaţia de frapantă şi de ostilă, există întotdeauna o formulă a dozajului salvator, chiar şi într-o catedrală (o formulă nedescoperită nici în Domine Non Secundum de Cesar Franck, nici în Carillon de Westminster de Louis Vierne), fie pentru că extractele din Gallia lui Charles Gounod ori Dies Irae-ul lui Luigi Cherubini nu sunt nicidecum compoziţii politempice, care să presupună zone heteroritmice între ansamblul vocal şi orgă. Unde mai pui că şi atunci când soluţia unui dozaj salvator ori când rigoarea ritmică se pogorâse peste traseele polifonice şi omofone, restituirile au păcătuit printr-o intonaţie aproximativă, priponită de o intervalică vagă, chiar insalubră (ca în sensibilul Ave Verum de Gabriel Faure ori în inefabilul Dieu, qu' il la fait bon regarder de Claude Debussy). Păcat, mai ales că aici, în biserica în care credincioşii îşi încredinţează sufletele lor Trinităţii divine, se cuvine ca muzicienii să se închine şi ei unei trinităţi, la fel de sfântă, măcar pentru interpreţii vocali: omogenitate, precizie, acurateţe. Altfel Messiaen se va mâhni şi îşi va dormi somnul lui de înger cu urechile astupate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara