Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Din nou întâmplări cu scriitori de Alex. Ştefănescu


Îmbrăţişare pe stradă

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut într-un vagon de dormit, prin 1982, în trenul care ne aducea pe amândoi de la Belgrad la Bucureşti. Aveam locuri în aceeaşi cuşetă: eu - sus, el - jos. Din politeţe, l-am invitat să-şi aleagă oricare din cele două locuri. El mi-a răspuns cu umor:

- Sus nu pot să dorm, aş sta mereu cu tema ca mă mişc prin somn şi cad. Iar jos, m-ar obseda gândul că, la greutatea dumneavoastră, s-ar putea prăbuşi patul, cu dumneavoastră cu tot, peste mine.

Aşa se face că n-am mai dormit nici unul dintre noi, toată noaptea. Poetul a scos din valiză o sticlă de whisky şi am tot băut, cu o încetineală de amatori, până dimineaţa. Am vorbit, bineînţeles, despre literatură - despre ce altceva să vorbim? Dar şi despre scriitori - cu o dragoste care se exprima, nu ştiu din ce cauză, prin comentarii sarcastice.

Marin Sorescu mi-a explicat, cu toată convingerea, că el merită Premiul Nobel. La rândul meu i-am spus, cu o francheţe tăioasă (dar care nu l-a făcut să sufere prea mult, fiindcă era anesteziat de whisky) că îl consider mai îndreptăţit să ia Premiul Nobel pe Nichita Stănescu.

*

Au trecut anii. A căzut Nicolae Ceauşescu, s-a desfiinţat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al Culturii. Din nefericire, făcea parte din grupul de scriitori care îl susţinea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. În mod inevitabil, l-am criticat în articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai răspundea la salut. Când ne întâlneam în diferite împrejurări, la o recepţie, de exemplu, privea parcă prin mine, iar dacă îi întindeam mâna, mă lăsa cu ea întinsă şi îmi întorcea spatele.

Într-o zi, cu puţină vreme înainte de moartea lui (când nimeni nu şi-ar fi închipuit, pentru nimic în lume, că mai avea doar câteva săptămâni de trăit), m-am întâlnit faţă în faţă cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus în sinea mea: "L-am salutat de atâtea ori şi nu mi-a răspuns. A venit vremea să nu-l mai salut." În consecinţă, mi-am compus o figură de om preocupat şi grăbit, hotărât să-l ignor, dar, în mod cu totul surprinzător, m-a oprit el:

- Domnule Alex Ştefănescu, facem o mare greşeală că noi, scriitorii, suntem supăraţi unii pe alţii. Dăm dovadă de naivitate. Ne certăm între noi, şi oamenii politici ne manevrează cum vor. Indiferent de partea cui am fi, noi vom pierde mereu, iar ei vor câştiga.

Spunând aceste cuvinte, m-a îmbrăţişat afectuos, iar eu i-am răspuns (cu delicateţe, fiindcă părea un bibelou fragil în braţele mele). După ce ne-am despărţit, aveam lacrimi pe obraji.


Metodă de seducţie

Grigore Vieru stătea în capul unei mese lungi, dintr-un restaurant din centrul Chişinăului, în dreapta lui se afla fermecătoarea Ioana Revnic, combinaţie de ştrengăriţă şi intelectuală distinsă, care tocmai îi luase un interviu, iar în stânga - eu, emoţionat de prietenia pe care mi-o arăta marele poet. Era în 31 august 2008, Ziua limbii române (numită de ministrul Culturii din Republica Moldova, din precauţie, "limba noastră"). Grigore Vieru (despre care nimeni nu-şi putea închipui că va muri în curând, într-un accident de ma­şină) era sfios-exuberant, privindu-ne pe noi, oaspeţii din România, dar şi pe ceilaţi comeseni, numeroşi, cu un entuziasm obosit, cu duioşie, cu mulţumirea că suntem împreună.

Se putea observa că - din cauza bolii lui de inimă - era foarte slăbit. Când a vrut să ridice cupa de şampanie, a trebuit să-l ajut; i-am ridicat mâna cu mâna mea. Avea ceva plutitor în mişcări, arăta ca o umbră, şi totuşi, din adâncul declinului lui fizic iradia bunătate.

Ca să îl provoc şi să îl amuz mă plângeam lui că n-am deloc succes la femei, povesteam, şarjând, cum sunt refuzat de graţioasele moldovence (pe ale căror gâturi lungi ar merita să stea cele mai frumoase coliere de aur alb şi diamante din lume), iar în cele din urmă l-am rugat să-mi dea un sfat.

"- Alex - mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce plină de căldură şi de... responsabilitate, iar în vasta încăpere s-a făcut imediat linişte - pot să-ţi spun cum procedez eu ca să cuceresc câte o femeie care îmi place. Nu e complicat. Mă uit la ea şi încep să mă tângui: ŤVai, vai, vai, sunt mic şi pricăjit, am rămas singur pe lume, mor de foame şi de sete, am ajuns la capătul puterilor şi nimeni n-are grijă de mine.ť Femeia, ca orice femeie, e mânată de instinctul ei matern. Şi cum mă aude scâncind, mă şi ia la pieptul ei şi îşi scoate din sutien o ţâţă şi îmi dă să sug. Şi mă mângâie, şi mă drăgăleşte, după pofta inimii mele."

Transportat de ceea ce el însuşi povestise, Grigore Vieru a tăcut câteva clipe. Apoi, revenind în realitatea comună, s-a uitat atent la mine, m-a măsurat cu privirea, şi-a amintit cât de mare sunt şi imediat a clătinat din cap, sceptic.

- Mi-e teamă însă, Alex, că în cazul tău metoda asta n-o să dea rezultate.

P.S. Culmea este că... a dat. Femeile pe care am experimentat metoda recomandată cu atât de fin umor de Grigore Vieru au intrat în joc, prefăcându-se că mă cred. Şi chiar dacă au avut aerul că doar glumesc, până la urmă tot m-au mângâiat şi m-au drăgălit după pofta inimii mele.


O noapte albă

În 1990, fericit că, în sfârşit, pot să călătoresc în Occident, am plecat, împreună cu Gabriel Dimisianu, la Paris. Drumul l-am făcut cu un autobuz de ocazie (care ducea elevi din România la un concurs de ortografie franceză organizat de primăria Parisului). Ajunşi la destinaţie, Gabriel Dimisianu s-a instalat în locuinţa prietenului său Dumitru Ţepeneag, iar eu am fost găzduit câteva zile de Leonida Mămăligă. Apoi am ajuns musafirul lui Matei Vişniec, care avea o garsonieră în Cité Universitaire.

Matei Vişniec, despre care se poate spune acum, în 2009, fără nici o exagerare, că a cucerit Parisul cu piesele lui de teatru de o stranie originalitate, era pe atunci practic un necunoscut şi trăia extrem de modest dintr-o bursă de doctorand la Sorbonna. Totuşi, m-a primit cu drag în singura lui cameră, în care exista un singur pat. Mi-a aşternut o saltea pe jos şi a acoperit-o cu un cearşaf curat, mi-a pus la dispoziţie şi una din cele două perne ale lui şi m-a îndemnat să umblu la frigider ori de câte ori poftesc. Singura problemă a apărut atunci când a venit acasă şi tânăra lui soţie (sau viitoare soţie), Andra, despre care nu apucase să-mi vorbească. Era frumoasă, inteligentă şi vorbea româna, fiind originară din România. După ce am luat cu toţii cina şi am vorbit şi râs pe săturate, ne-am dus la culcare. Matei şi cu Andra în pat, iar eu - jos. Am stins lumina şi... aici a început nebunia.

Matei n-a dormit toată noaptea, obsedat de even­tualitatea ca Andra să se dea jos din pat şi să vină la mine. Eu, la rândul meu, n-am dormit toată noaptea, sperând că ea, imediat după va adormi Matei, se va da jos din pat şi va veni la mine. Bineînţeles că exagerez. De fapt, despre aceste temeri şi speranţe am vorbit cu glas tare chiar atunci, până după miezul nopţii, declanşând hohote de râs. Matei a intrat şi el în joc, parodiind lamentaţiile unui soţ gelos. Iar Andra, dând dovadă de un rar întâlnit simţ al umorului, a simulat şi ea indecizia unei femei care urmează să opteze între doi bărbaţi.

Totuşi, totuşi, până la urmă rezultatul acesta a fost. Eu n-am dormit toată noaptea, iar Matei n-a dormit nici el.

Singura care a dormit surâzătoare, fără griji, după ce a râs cu noi (şi de noi) pe săturate timp de mai bine de o oră, a fost Andra.


Adeverinţa

Emil Brumaru s-a internat la Socola! Vestea m-a zguduit. Marele poet a ajuns la un ospiciu! M-am suit imediat în tren şi m-am dus la Iaşi, iar din Iaşi am descins imediat la Socola, aşezământ care a devenit de-a lungul anilor un simbol al condiţiei de nebun. Numele sanatoriului este invocat uneori (nu de mine) chiar şi în certurile conjugale:

- M-ai înnebunit, nevastă! Din cauza ta, o să ajung la Socola!

La faţa locului, mi-am dat seama repede că nu era vorba de nimic grav. Emil Brumaru era doar deprimat şi avea nevoie de linişte, astfel încât ceruse (el şi nu altcineva) să-şi petreacă două-trei săptămâni în acel loc izolat, umbrit de arbori bătrâni şi solemni.

N-am pierdut ocazia să-l tachinez:

- Ştiu de ce te-ai internat aici. Vrei să semeni cu Eminescu. Mai rămâne să-ţi laşi mustaţă...

Emil Brumaru n-a gustat deloc gluma. Era în 2007. Peste doi ani, când a început să colaboreze cu talentata prozatoare Veronica D. Niculescu, am adăugat:

- Deci, Veronica. Vrei ca asemănarea să fie completă...

Nici această nouă remarcă nu i-a plăcut.

Dar să ne întoarcem la vizita mea de la Socola. Privind în jur mi-am dat seama că degeaba era poetul doar deprimat, ca atâţia dintre noi - decorul era acela al unui balamuc lugubru, de pe vremuri. Încăperea rezervată lui Emil Brumaru, cu ziduri groase şi cu gratii la ferestre, mică, întunecoasă, semăna cu o celulă de închisoare.

Stând pe patul lui de fier ca pe o canapea, poetul mi-a povestit, posac, o întâmplare de un haz nebun.

Uneori, el voia să iasă din curtea ospiciului şi să meargă la un chioşc din apropiere ca să-şi cumpere o Eugenie (biscuitul umplut cu cremă de ciocolată, modest, dar bun, care, în lipsă de altceva, a încântat generaţii la rând în timpul comunismului). Portarul, însă, reacţiona cu o fermitate mecanică şi nu-l lăsa să iasă.

Emil Brumaru a încercat să-i explice:

- Eu nu sunt un nebun ca toţi nebunii. Am venit aici de bună voie, ca să mă odihnesc. Sunt poet...

- Nu eşti poet, i-a spus portarul sarcastic. Eşti Andreea Marin! Şi nu-ţi dau voie să ieşi în oraş!

Emil Brumaru s-a plâns atunci psihiatrului său care, om cu umor, i-a eliberat o adeverinţă:

"Se adevereşte prin prezenta că domnul Emil Brumaru nu este Andreea Marin. Este poet şi are dreptul să iasă din curtea spitalului ori de câte ori doreşte."

L-am rugat pe Emil Brumaru să-mi dăruiască mie adeverinţa, ca să o reproduc în ediţia a II-a a cărţii mele, Istoria literaturii române contemporane. Ceea ce el a şi făcut.


(din volumul în lucru Un scriitor, doi scriitori)