Ioan Es. Pop, 1983. Marş. 2013.
Xanax, Prefaţă de Răzvan Voncu,
ilustraţii de Mihai Zgondoiu,Bistriţa, Charmides, 2013, 54 pag

Cu unsprezece ani înainte să debuteze în volum, Ioan Es. Pop (pe vremea aceea doar Ioan Pop) publica în revista studenţească „Nord“ un grupaj de poeme, rămas, până de curând necunoscut.
Numai întâmplarea a făcut ca autorul să reintre în posesia lor şi, ca act de reverenţă faţă de tânărul care-a fost, să le reediteze într-o carte compozită, 1983. Marş. 2013. Xanax. Sigur că interesul acestor bucăţi (nouă de toate, dacă dăm crezare cuprinsului, şi nu dispunerii ciclice din oglinda paginii de revistă) e în primul rând documentar. Ineditele de felul acestora sunt mană cerească pentru istoricii scrupuloşi, „adunători ai tuturor nisipurilor”, cu memorabila formulă a lui Iorga. E cât se poate de evident că între „nu degeaba venim – ni s-a spus – nu degeaba cântăm/ în vântul nimicului învineţiţi de trezie./ îngheţul ne va izbăvi. vom putea lepăda/ morţii pe care-i purtăm. până-n zori/ vom fi departe de ţărmuri, pe mare./ (peste tot acest decor s-a prăbuşit/ asfinţitul / trandafir în destrămare)” de la p. 15 şi (aproape) oricare din poemele Ieudului fără ieşire distanţa valorică e considerabilă. Fără a fi, în această etapă de tatonare, un poet rău, Ioan Es. Pop nu era încă poetul exemplar de mai târziu.
Aşa stau lucrurile sub raport, să zicem, decizional. Chestiunea poate fi însă abordată şi altfel. Dintr-o perspectivă mai apropiată de genetica literară sau, punând un pic de empatie în joc, de biografia interioară a autorului. Este exact metoda la care recurge Răzvan Voncu în prefaţa (sau, la fel de bine spus, „interfaţa”, căci e situată în mijocul volumului) care însoţeşte această restituţie editorială. Vorbind, acolo, despre combustia care a dus la transformarea anonimului student băimărean într-un reper al poeziei române postrevoluţionare, criticul face o remarcă de mare subtilitate: pe cât le putem deduce din cele numai câteva mostre pe care le avem la dispoziţie, modelele tânărului Ioan Es. Pop se opresc în pragul Războiului al Doilea. De căpătâi ar fi simboliştii şi moderniştii francezi şi români deopotrivă. Nu Nichita Stănescu, nu cerchiştii sibieni.
Chiar dacă circumscrierea îmi convine şi mă confirmă (am scris eu însumi cândva despre strategia poeziei lui Pop, care, ca şi aceea a lui Baudelaire, ar avea la bază eseurile lui Poe), nu i-aş da credit în totalitate. Grupajul din revistă seamănă, stilistic, atât de puţin cu orice altă formulă literară (fie ea romantică sau modernistă) încât, măcar formal, întrebarea privitoare la „sursele” culturale ale lui Ioan Es. Pop sfârşeşte în aporie. E drept că imaginarul cenuşiu impregnat de „întunecare”, „cicatrici”, „oase”, „morţi”, „cenuşă” aminteşte de acele „categorii negative” ale modernismului de manual. E, iarăşi, drept că predispoziţia florală (absolut neaşteptată pentru cititorii lui Pop cel de azi) trimite deopotrivă la Florile răului şi la un poet al florilor de felul lui Dimitrie Anghel. Dar, cât priveşte metaforele militare din poemul şmagnetofoanele anunţă ora douăzeciţ, aş vedea mai degrabă o înrâurire a lui Trakl (unul dintre favoriţii poeţilor ardeleni de ieri şi de azi) decât o trimitere la galicul (şi intratabilul) general Aupick. În acest marş lipsit de triumf răzbat ecouri din Grodek:
„Ne-am ridicat şi am plecat. neam ridicat şi am plecat./ încă o dată, aleluia, pojghiţa realului s-a rupt./ bocancii noştri în marş calcă gâtul crizantemelor./ încă o dată, vom continua să mergem, să înaintăm, oriîncotro,/ din datorie pentru aceste decoraţii de cenuşă din piept.// vom fi invidiaţi. ne vor admira/ pe străzi, în oraşe, femeile cum mergem/ perfect aliniaţi, fără să întoarcem capul, fără să facem un pas greşit, netulburaţi,/ ziua şi noaptea fără comandă,/ nici un gând mai departe de vârful bocancului,/ raprap- rap, ziua şi noaptea, nimeni nu- şi permite să îşi mai asume un trecut,/ ni-meni-ni-meni -// mărşăluind cu pas egal prin cele patru anotimpuri,/ ieşind în afara lor cu pas egal,/ ziua şi noaptea, fără oprire,/ pe ploaie şi pe frig, numai lovind cu bocancii/ tare în caldarâm,// ieşind din oraşe, din orizont,/ din locurile înscrise pe hărţi, din limbajele cunoscute,/ din ordinea timpului – rap-rap -,/ din succesiunea generaţiilor” (pp. 12 - 13).
Problema „încărcăturii culturale” pe care o duce cu el tânărul poet e ridicată, aici, pe un alt palier. Aceasta nu e vizibilă, nu e palpabilă, nu poate fi aproximată nici prin simţuri, nici prin investigaţii (e o „transcendenţă goală”, cu alte cuvinte), dar există şi, în consecinţă, devine obiect de reflecţie. Despărţirea de trecut (pe care o postulează insistent fiecare poem) nu e un răsfăţ juvenil, ci, aş zice, un adevărat program. Care se devoalează abia odată cu acea scontată „ieşire din succesiunea generaţiilor”. Suntem în 1983, în plină emergenţă a optzecismului poetic, în plină goană după un concept generaţionist integrator. Nucleul dur al Cenaclului de Luni apăruse in corpore în România literară, alte reviste literare puneau deja problema teoretizării noului val, cărţi-cult, ca Aer cu diamante sau Cinci erau deja pe piaţă şi făceau deja vogă. Născut în 1958 (deci deodată cu Bogdan Ghiu şi cu câţiva ani numai mai tânăr decât Iaru, Stratan, Cărtărescu sau Mureşan), Ioan Es. Pop simte, totuşi, nevoia unei delimitări. Îi citea, cu siguranţă pe aceştia, dar nu se simţea unul dintre ei.
Aşa încât nu numai că el refuză, cum am văzut, să-şi expliciteze modelele (prilej de ezitare pentru critici ca Răzvan Voncu şi ca mine), dar, mai mult, se fereşte, de acolo, din marginalitatea lui septentrională, de orice eventuală adeziune la logica generaţiilor. Un deceniu şi ceva mai târziu, când va ieşi în lume cu Ieudul fără ieşire, Pop va fi nevoit să accepte, cu mai mică sau mai mare plăcere, rolul de „nouăzecist” (pe care, de altfel, îl va juca fără tragere de inimă, el preferând să rămână un solitar). Deocamdată, însă, practică o etică literară de last man standing. Din care nu-l clinteşte nimic.
Fără acest corpus, lucrul ar fi fost mai greu de probat. Pentru noi toţi, primul Ioan Es. Pop era acela din 1994. N-am fi bănuit relativitatea acestui primat. E curios cu câtă lejeritate tratăm astăzi, în cazul autorilor pe care-i preţuim ceea ce în buna şi vechea tradiţie a filologiei ţinea de informaţie. Exemplul acesta, legat de Ioan Es. Pop, e cât se poate de elocvent. S-au scris zeci, poate sute, de studii şi articole despre el, dar niciodată chestiunea concretă a debutului n-a fost elucidată. A rămas, de ani şi ani, undeva în noaptea timpului. Cum am mai spus, o întâmplare fericită a scos, astăzi, la lumină, aceste texte.
Poate că e o marotă a mea şi poate că, în genere, încercările începutului nici nu prea contează. Dar indicat e, cred, să le cunoaştem înainte de a le evalua global, cu superbie. Să ştim, de pildă, că Ion Mureşan (alt poet admirat, astăzi, pe bună dreptate) a debutat revuistic în Cutezătorii (nr. 9/ 27 februarie 1969) cu poemul Ţara mea şi că în „Tribuna” avea s-apară abia mai târziu, licean fiind (nr. 6/ 8 februarie 1973), într-o pagină dedicată cenaclului Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (cu un poem frumos şi deja matur, intitulat Memorie). Detalii. Voi reveni, poate, la ele, cu o ocazie viitoare.
Până atunci, întorcându-mă la Ioan Es. Pop şi la timpuriile lui ieşiri la rampă, semnalez o posibilă pistă: într-un număr din „Amfiteatru” (1980), la rubrica dedicată cenaclurilor din ţară, există, sub semnătura unui anume Ioan Pop, două poeme, Patrie de Nord şi Poem de toamnă, ritmate şi rimate corect (dar nu mai mult), uşor înfiorate naţionalist, dar în tot cazul suficient de întunecate în fiorul lor cât să justifice un „test de paternitate” literară. Îl reproduc pe cel dintâi: „Umbli-n tăcerea mea de miazănoapte/ şi-o umpli cu un relief ce-l ştiu,/ urcând întâi pe dealuri dulci de şoapte/ pe muntele vorbirii mai târziu.// Cât sânge, ca să strângem o silabă/ sub cerul gurii, s-a cerut în lut!/ Ci tu-l ridici în inima-ţi de iarbă şi iarăşi îl întorci spre început/…/ Cu oasele căzute jos din mit,/ pe care calul, al uitării, paşte,/ dorm cei ce-au vrut ca să ne fim cioplit/ sicriele-nainte dea ne naşte”.
Întrebarea e simplă: este acest Ioan Pop acelaşi cu cel care, trei ani mai târziu, publica poemele din prima secvenţă a volumului despre care vorbesc azi? Sau e un altul, mai docil stilistic, uitat între timp? În ipoteza că acestea ar fi (până la proba contrarie) primele texte cunoscute ale lui Ioan Es. Pop cel de azi, saltul ar fi formidabil: în mai puţin de un lustru, tânărul poet arde etape esenţiale, devorează rafturi întregi din marea bibliotecă a poeziei şi câştigă aproape spontan un imens capital de conştiinţă artistică. De nu va fi fiind aşa, oricum, grupajul din Nord (şi, implicit, din 1983. Marş…) rămâne, istoriceşte, impresionant ca probă de luciditate.
Cât priveşte cea de-a doua secţiune a cărţii, 2013. Xanax, aceasta apare cumva descărnată faţă de marile poeme ale lui Pop, prelungind minimalismul facil al câtorva piese mai slabe din altminteri remarcabilul Unelte de dormit. Apelul la sofisme lejere („iubeş- te-l pe duşmanul tău/ pentru că eşti tu…” sau „fructul copt conţine mai multă moarte/ decât fructul crud”) e atât de neinspirat încât creează senzaţia că Ioan Es. Pop se străduieşte să devină un epigon al epigonilor săi de azi.