Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Din LUDICITATE, viaţa mi-o pierdui de Ioan Holban


Această inspirată parafrază după un vers celebru al lui Rimbaud prefaţează un autoportret al lui Bogdan Ulmu din ultima sa carte, Jurnal (de) ludic, poate cea mai pertinentă (pentru că: subtilă, necruţătoare, mustind de sub-înţelesuri) definiţie a unei persoane agreabile celor care ştiu preţul umorului şi ironiei fine, complet dezagreabilă însă pentru proşti întrucît, se ştie, ironia este ininteligibilă prostiei. Un ludic în Parlament - devine un non-sens. Un preşedinte de stat ludic- domneşte doar un minut. Un cioclu ludic - e un accident profesional! O descalificantă eroare. Un şef de poliţie ludic nici nu se poate imagina! Etc. Aflîndu-se pe cea mai de jos treaptă socială, omul nostru îşi permite orice; ori, cine-şi permite orice, nu este iubit de cei care trebuie să fie vigilenţi, atenţi, serviabili, umili, oportunişti, conjuncturişti, stresaţi, terorizaţi ş.a.m.d. Ludicul moare, dar nu se predă!...".
Şi cînd nu moare şi nici nu se predă, ludicul citeşte, scrie, montează spectacole şi priveşte "ca la teatru" circul mediatic, selectînd şi alăturînd informaţii aiuritoare dintr-o lume unde e posibil orice: în Puerto Rico, operele lui Kafka, Borges, Marquez, Neruda, Hugo sînt interzise din cauza "intolerabilei lor calităţi morale şi ideologice", pentru ca, la celălalt capăt al lumii, să descopere că "băiatul de încredere al lui Caragiale din localul lui buzoian, un tinerel de 19 ani, Ştefan Stănescu, avea să devină, peste o vreme... tatăl Suzanei Gîdea" (pentru cititorii mai tineri: comic-corozivul Caragiale, prin personaje, e "tatăl" şefei cenzurii din anii '80: si non e vero, e ben trovato!). Cîtă literatură, atîta viaţă în Jurnal (de) ludic; pînă şi tăcerile, momentele de inspiraţie (de după respiraţia lecturii), de reculegere - micile spaţii albe dintre segmentele textului - semnifică de fiecare dată ceva anume, ivesc sensuri din însăşi ambiguitatea lor. Autorul caută cu încîntare, cu voluptate aş spune, citatul, aforismul, concentratul de gîndire - emise dau (re) transmise după ce va fi parcurs o bibliotecă întreagă -, acele adevăruri simple ca bună-ziua, asupra cărora, ne avertizează, e bine, ba chiar vital să medităm. Cartea se scrie din cărţi, se zice; gîndul se produce din gînduri, adevărul din adevăruri, iar această căutare se însoţeşte de o mare bucurie a lecturii cărţilor (autorul adorat: Milan Kundera, "genial constructor al romanului modern") şi a spectacolelor văzute ori montate de el însuşi, fremătînd - mi-l închipui - în aşteptarea întîlnirii cu aforismul sau fie şi numai cu o situaţie ori o replică din care se poate ivi definiţia spusă/ citită/ gîndită a unei stări, senzaţii, relaţii, a unui sentiment etc. E aici o secretă necesitate a lucrului stabil, definitiv, a reperului pe care, iată, îl caută poate cel mai "pur" boem în viaţă; de aceea, comparaţia frecventă cu efemerida, cu fluturele este, probabil, cea mai greşită imagine pe care şi-a creat-o lumea în care se mişcă boemul de felul lui Bogdan Ulmu: sau, dacă, totuşi, o acceptăm, trebuie să ştim că "zborul" acestuia e unul care permite accesul în profunzimea lumii şi a fiinţei. Ludicul e, s-ar spune, un privilegiat; el scrie/ trăieşte în afara oricărei dogme, nu se supune decît sensului pe care i-l descoperă clipa şi bucuriei de a căuta orice oriunde (el e întreg în aceste replici din finalul unui western, văzut recent: - "Unde pleci?"; - "Aiurea"; - "Frumoase locuri"), cu deplina libertate a asocierilor (Kant stă foarte bine lîngă zicerea despre mineri: "Cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi. În lumea noastră fără cer/ Ce grea e viaţa de miner"; Nichita Stănescu e la fel de bine în "interpretarea" unui ţăran pensionar care, trecînd pe uliţă şi văzînd doi tineri cuprinşi într-un sărut lung, apelează "la falsa memorie, dă din cap înţelegător şi chirăie: "Leoaică tînără, iubirea, ceara mamii ei!...""), vînează paradoxul şi pleonasmul, deliciile unui om inteligent care ştie preţul unei cărţi bune, al unui spectacol sau, pur şi simplu, al răgazului îngăduit pentru a medita, a lenevi activ întrucît, desigur, timpul liber e, pentru el, "cel mai valoros dar posibil pe care ţi-l poate face soarta". Altfel, e destulă tristeţe aici; aşa: "Umor, cimitir al bunăstării mele! Gropar al ascensiunii sociale, ciclu al desăvîrşirii profesionale, sabotor al tihnei familiale! Te blestem!... (Da' lasă-mă să rîd în continuare, vorba unei eroine din Molière)".
Jurnal (de) ludic e cartea unui intelectual de o mare fineţe care (îşi) rîde ludica boemă în triste vremuri de tranziţie.



Bogdan Ulmu, Jurnal (de) ludic, Editura "Bolta Rece", Iaşi, 2000.