Ca totdeauna când intram prin Piața Rosetti în strada Speranței din București știam că voi petrece în familia profesorului Drimba, prieten vechi, momente de rafinată delectare intelectuală. Într-o dimineață proaspătă de martie venisem la Ovid cu intenția de a discuta despre apropierea sa de Radu Stanca și de Cercul literar de la Sibiu, ca unul dintre atât de puținii contemporani ai fenomenului încă insuficient clarificat, cel al cerchismului.

Anca Sîrghie: Care sunt primele amintiri ale dumneavoastră despre Radu Stanca?
Ovidiu Drimba: De când ne-am cunoscut în studenție cu Radu Stanca, ne-am simțit prieteni, dar trebuie să recunosc că el nu era genul meu și îl țineam la o oarecare distanță, …ca pe un copil. Consideram că prietenul lui era Ion Negoițescu. Pe Radu nu te puteai supăra, căci era matur, dar avea o puritate infantilă, care îi dădea acel farmec aparte, de neuitat. Când îl auzeai spunând „Sunt cel mai frumos din orașul acesta” nu râdeai, pentru că el era frumușel, dar nici nu te supărai. Părinții lui Radu, preotul Sebastian și soția sa Maria, stabiliți la Sibiu, mă socoteau prietenul fiilor lor și mă invitau deseori la masă. În familia Stanca eu eram mai apropiat și ca vârstă de Horia, fratele mai mare al poetului, înzestrat cu un caracter deosebit. Am avut cu Horia și o anume colaborare, drept care el îmi era recunoscător că l-am ajutat să scoată niște cărți de muzicologie. Ne plimbam cu Horia și cu sora lui, Doina, o femeie drăguță, mai mare ca noi cu vreo 2 ani, pentru că eram foarte apropiați.

A.S.: Ce ne puteți spune despre perioada studenției sibiene, când Lucian Blaga era unul dintre profesorii cei mai admirați? Ce vă leagă de Cercul literar de la Sibiu, în care unii comentatori continuă să vă includă?
O.D.: În ceea ce privește Cercul literar de la Sibiu, care a ființat acolo în anii Războiului și ai refugiului Universității „Ferdinand I” din Cluj, este abuziv să se susțină că eu am făcut parte din el. Consider că acestei grupări i s-au atribuit în unele interpretări făcute de-a lungul deceniilor niște valori pe care nu le avea. Încadrarea mea în el e o confuzie. Vina este a mea că nu am pus lucrurile la punct când trebuia. La Sibiu aveam întâlnirile noastre, ale Cercului studențesc „Octavian Goga”. Eu am făcut comunicarea despre Cercul literar la Festivalul Blaga, și ea a fost publicată în Pașii profetului. Ovid Crohmălniceanu scrisese după ureche despre Lucian Blaga în sensul că el s-a bazat numai pe unele documente. Mă invitase să scriem împreună această carte și eu l-am refuzat, considerând că „nu au ce căuta doi Ovizi pe copertă”. Se știe că poetul Lucian Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. A venit în România președintele Premiului Nobel, care a declarat ca s-au schimbat criteriile și în felul acesta Blaga nu a fost ales. După conferința mea pe această temă de la Sibiu, eu am mai adunat material, dar nu am terminat de redactat noul text. Mai există naivi care cred că magistrul Blaga era șef al Cercului literar de la Sibiu. Nu este adevărat. Profesorul era ofensat de obrăzniciile lui Negoițescu, care în dialogul său cu Radu Stanca, devenit document public în 1997 la Editura Dacia din Cluj-Napoca în acel Un roman epistolar, își bate joc de Blaga. Eu nu mai eram cu ei, pentru că după absolvire am urmat Școala de Ofițeri în rezervă din Arad.

A.S.: Din evocările de mai târziu ale cerchiștilor eu am dedus că Lucian Blaga participase la unele ședințe de cenaclu, uneori având alături de el și pe Dorli, fetița lui adorată. Dumneavoastră aveți un punct de vedere cu totul diferit. Cerchiștii l-au apreciat, dar nu l-au idolatrizat pe Blaga, așa cum o făceau la București studenții lui Nae Ionescu, spre exemplu.
O.D.: Este știut că profesorul Blaga nu-l aprecia pe Nae Ionescu, de care se deosebea ca personalitate, ca stil. În ceea ce mă privește, în 1943 eu eram după o boală grea și de aceea nu participam la Cerc. În „Jurnalul literar”, Șt. Aug. Doinaș a clarificat acest fapt. La două luni după „Manifest”, lăsând la o parte pe Victor Iancu, care îi făcea concurență lui Liviu Rusu, din 8 membri ai Cercului literar 7 erau membrii Cercului studențesc „Octavian Goga” și primul student din Cercul studențesc care a luat legătura cu Eugen Lovinescu am fost eu. Care era situația mea atunci? În 1942 luasem licența. În această situație începea „vânătoarea” pentru armată. Ceilalți colegi nu și-au dat licența, lăsând pentru toamnă examenele tocmai pentru că au primit amânare de la Armată. Radu Stanca avea un întemeiat motiv medical, fiind grav bolnav de tuberculoză. Ion Negoițescu era băiatul unui colonel, iar Cornel Regman era nepotul prefectului de Sibiu, așa că atunci când a fost convocat, Regman a făcut armata în birouri. I.D. Sîrbu, maimuțoiul grupului, era un Münchhausen bârfitor, înarmat în orice moment cu bancuri, cu glume. Eu socoteam că ne minte atunci când povestea, spre exemplu, că a fost ca ofițer până la Stalingrad, de unde a venit 2000 km pe jos. De aceea, îl consideram fără caracter. Între toți cerchiștii, nimeni nu știa ca Radu Stanca să sărute mâna la o fată. El era un magnet pentru întregul grup și trăgea pe Negoițescu după el. Apreciez că Negoițescu ar fi fost un regățean caraghios, dacă Radu nu ar fi fost lângă el, stimulându-l mereu.

A.S.: Pentru că ați trasat deja câteva linii depănând niște amintiri, ați putea să faceți o completare a portretului interior la personalitatea studentului Radu Stanca din acei ani?
O.D.: Radu era alintat, dar nu se supăra nimeni pe el, pentru că nu era arogant. Avea o însumare de calități, care îi dădeau un farmec unic. Inteligent, cult, spiritual, manierat, singurul care știa să se poarte exemplar. Era agreat de toți tocmai pentru că nu era arogant ca prietenul său Negoițescu. Parcă îl văd și acum pe Negoițescu. El era plăpând în uniforma aceea verde de legionar și avea cizme prea mari. Soția mea, doctoriță, avea legături directe cu societatea medicilor din localitate, astfel că am aflat că procesul lui Negoițescu de la Ploiești nu a fost unul politic, ci unul cauzat de deviațiile lui sexuale. Mai târziu s-a apropiat de grupul cerchiștilor și Nicolae Balotă, „iezuitul din Blaj”, cum îl caracteriza Blaga. Cercul literar de la Sibiu, pe care ei l-au constituit, are meritul inteligenței lor, adică a lui Radu, cel mai statornic, a lui Negoițescu, mai superficial, cu extremismele lui cunoscute. Radu Stanca avea talent, scria balade uimitoare. Prietenul său de condei, Șt. Aug. Doinaș, scria și el balade, însă erau mai simboliste.

A.S.: Cum ați traversat anii aceia grei de război după absolvirea facultății ?
O.D.: M-am îmbolnăvit și am stat în spital, ca apoi să am concediu din ianuarie până în septembrie 1943. Liniștit, am scris acasă o carte Filosofia lui Blaga. După finalizarea textului, i-am trimis-o lui Blaga să o corecteze. În toamnă am fost din nou încorporat. Am trecut pe la București, căutând o editură. Desigur că Editura Cugetarea era consacrată mai ales filosofilor, dintre care îl amintesc pe Rădulescu- Motru. Istoricul Constantin C. Giurescu își publica și el aici lucrările. Important este că editura a acceptat imediat cartea mea, așa că în ianuarie 1944 a ieșit. Până la 23 august 1944 eu eram în cantonament. Aveam 16 morți în ciocnirile din Banat. Școala ofițerilor de rezervă din Arad era încartiruită într-un sat bogat numit Guttenbrunn/azi Zăbrani/, cu case îngrijite, având scări de marmură, astfel ca fiii născuți în societatea șvabilor de acolo să fie pregătiți pentru Führer. În ziua de 23 august bate soldatul la ușă, spunând că s-a auzit că se rupe frontul. Rușii sub comanda mareșalului Malinovski înaintau, ocupând Iașul. Duseseră în Rusia 170.000 prizonieri români, care nu mai opuneau rezistență, pentru că deveniseră aliați, fără ca soldații aceia să realizeze. Mareșalul a dat un ordin, ca cele 5 școli de ofițeri și subofițeri de rezervă din Arad- Radna Lipova să se transforme în batalioane de elită, pornind spre Ungaria. Ofițerii erau în alarmă. Eu aveam un comandant de companie maramureșean, prieten. Cele 5 școli erau comandate de generalul Seracin, care cere să se ia o decizie. Trebuia anunțat Comandamentul Armatei Române de la București. Noi ne aflam la Arad. În țară nu erau trenuri, dar veneau puhoaie de soldați. Raportul școlilor din Arad trebuia să fie dus de un curier în capitală. Colonelul Dăncuș avea un elev mai în vârstă, pe mine. În fața unui corp de 25 de ofițeri, generalul Seracin mi-a comunicat că trebuia să duc acel plic secret, fără să am la îndemână mașini, ci folosindumă numai de trenuri militare. Scrisorile însoțite de un parabellum – pistol mic – trebuia să ajungă la Ministerul de Război. Regulamentul cerea ca, dacă nu reușește să ducă sarcina la bun sfârșit, militarul respectiv să se împuște. Am cerut 20 sticle cu pălincă, tutun, mâncare de drum. Am ajuns în 7 zile și 6 nopți, de la Radna-Lipova la București. Călătorisem cu trenuri rusești, sub prelate pe platforme de tunuri, trimise la reparat. Eu, prefăcândumă a fi un dezertor, rugam rușii să mă lase și așa parcurgeam 100 sau 200 km sub prelată. Le dădeam tutun și pălincă. Nu știam rusește. Din motive de securitate, trenul circula numai noaptea. Ziua mă ascundeam în sate. Barba îmi crescuse mare. La Ministerul de Război m-au luat în brațe de fericire că am adus scrisoarea. Așa s-a obținut aprobarea ca Școlile din Arad să-și păstreze statutul. Abia apoi au contramandat ordinul, au luat legătura cu rușii, la Regimentul 10 Vânătorii de munte de la Hațeg, unde era un comandament, o comenduire, căci trupele sovieticilor au plecat spre granița vremelnică de pe Valea Mureșului. Am salvat 5 școli, care altfel se transformau în batalioane de elită. Acum sunt veteran de război cu grad de colonel, avansat după cum cere regulamentul.

A.S.: Ați fost asistentul profesorului Lucian Blaga. Ce latură a activității lui considerați că încă nu a fost abordată de exegeți și ca atare ne este mai puțin cunoscută?
O.D.: În anul IV al studenției mele, Blaga avea o polemică cu Rădulescu Motru, după cea cu părintele Dumitru Stăniloaie. Cineva m-a mai întrebat, cred că era un ziarist, ce aspect din viața și din opera lui Blaga nu s-a tratat. Cred că nu s-a scris încă despre polemistul Blaga, care se dădea la beregata adversarilor. Profesorul Dumitru Stăniloaie mi-a trimis cu dedicație Poziția d-lui Blaga față de creștini și ortodoxie. Blaga i-a replicat batjocorindu-l, deși Stăniloaie era teologul cel mai important al ortodoxiei, traducător al Filocaliei. Blaga era neiertător. Altă polemică a fost cea cu Rădulescu Motru, filozof, președintele Academiei Române. Blaga a fost dur, deși avea 40 de ani, iar Rădulescu Motru era de 80 ani și un om bolnav. Blaga îi răspunde scriind Observațiile d-lui Rădulescu mortul. Scandalul a devenit inerent. Atunci, 6 academicieni, membri plini, au făcut o petiție prin care cereau ca Blaga să fie scos din Academie. Șerban Cioculescu i-a făcut și el observație. Blaga a replicat că de fapt el a glumit. În revista „Saeculum” apare Blaga ca polemist.

A.S.: Care era opinia dumneavoastră într-o asemenea dispută în specialitate?
O.D.: Eu ca student, colaboram des la două reviste. Așa am văzut în „Universul literar”, an 51 de apariție, prin 1942, pe prima pagină articole precum Este Lucian Blaga un gândirist? sau Filosofie și critică. Tot pe prima pagină era un articol intitulat Observațiile d-lui Motru. Student în anul IV, nu eram de acord cu ideile lui Motru și i-am spus profesorului Blaga că vreau eu să-i răspund cu toată decența. Blaga a fost încântat. Am scris un articol, în care riposta mea avea 7 puncte. Fără ironii. Eram respectuos. Îl combăteam pe Motru pe 7 puncte. Blaga a citit textul meu, a fost de acord, așa că l-a dat la publicare. A stat o jumătate de secol neatins. Acum l-am republicat după 50 de ani în revista „Măiastra” de la Tg. Jiu. La Sebeș-Alba, la Festivalul Blaga, el a fost repus în circulație. Atitudinea mea coincidea cu ideea lui Blaga, minus tonul zeflemitor.

A.S.: Vă mărturisesc că nici nu puteam bănui latura aceasta eroică la cel ce a scris Istoria culturii și civilizației, cu evoluția intelectualului doct de mai târziu. Când v-ați mai întâlnit cu Radu Stanca, devenit actor și apoi regizor la Sibiu?
O.D.: În anii de după război, Radu lucra la Sibiu în Teatrul de Stat care azi îi poartă numele. L-am întâlnit într-o repetiție de după prânz la Sibiu.

A.S.: Ce puteți să ne spuneți de experiența dumneavoastră de la Institutul „Maxim Gorki“, despre care știm prea puține lucruri?
O.D.: La Institutul Maxim Gorki numai eu vorbeam româna și profesorul de limba română. Aveau și secție de – F.F. – adică fără frecvență. Se înființează ARLUS, o instituție onorabilă cu președinte profesorul Grigore Benetato, basarabean. Secretar era un profesor de Drept și un adjunct – eu. Era nevoie de profesori de rusă, care trebuia să fie formați la învățământul F.F. La examen împărțeam 80-100 texte. Eu luam texte din cărți, de la Homer până la contemporani. Din prefață scoteam interpretări care puneau tema pe considerente marxiste. Profesorul de rusă le corecta. Când am ajuns la Institutul Gorki la secția F.F., eu făceam cursul de Literatură universală foarte serios, două săptămâni zi de zi. La examen vine un om de 35 ani, un învățător basarabean. Nu știa nimic. Pică. Revine în sesiunea din toamnă și răspunde excepțional. La mirarea mea, el îmi explică cum că la prima examinare era a doua zi după ce și-a înmormântat copilul. De la colegi a luat cursul de 160 pagini, l-am dat cuiva să-l bată la mașină în 5 exemplare, ceea ce l-a costat mult. Era o leafă. La rector a doua zi s-a formulat o cerere, ca să se editeze cursul meu, apelându-se la o secretară. O lună aceasta l-a bătut și l-a copiat.

A.S.: Ce a urmat?
O.D.: S-a desființat la Cluj catedra de Estetică. Lucian Blaga a fost dat afară. Liviu Rusu dispăruse. Și Radu Stanca se număra, ca și mine, între studenții care eram mai intelectuali ca profesorul Rusu, căci cursul lui ținea 40 de minute, nu două ore. S-a dat dispoziția introducerii la Filologie a unei noi discipline, Literatura universală și comparată. La Iași prof. Al. Dima, la București, T. Vianu, la Cluj cursul i s-a dat lui Liviu Rusu. El începea cursul ambalându-se, devenind mistic, idealist, căci era cel mai reacționar profesor de estetică. Transpira. A doua zi sunt chemat la profesorul Alexandru Roșca, cel ce răspundea de cadre. El făcea administrația în Facultatea de Litere. Aveam 29 ani. Ce crezi că aud? Sunt anunțat că „Liviu Rusu spune prostii, iar de săptămâna viitoare faci tu cursul la două facultăți, la Istorie și la Litere”. Acasă am spus că sunt titularul acestei catedre de Estetică, singur. Făcusem licența în franceză și în italiană. Citeam în limba italiană în Biblioteca din Cluj, unde era Storia Universale della Letteratura, de Giacomo Prampolini, publicată la Torino în 1938 și care a devenit punctul de plecare. Am început cursul. M-a certat Tudor Vianu că eu încep altfel decât el, cu literatura la popoarele primitive. A doua lecție – a Babilonului, urmat de China, India etc. Numai apoi, la două- trei săptămâni veneau grecii. Am și acum corespondența cu el. „Cum să faci curs fără să citești operele în original?” – eram întrebat cu nedumerire. Am replicat că există specialiști în limbi originale. Am textele în traduceri, dacă sunt bine traduse. Ideal ar fi ca traducătorul să aibă și talent de scriitor. După cele două ore de început, fratele meu Lucian o aude pe studenta Erika Schuster spunând că nu-i place că profesorul Drimba face curs de la cap la cap, nu de la inimă la inimă. La examen, Erika Schuster a fost solicitată să vorbească despre Boccaccio de la inimă la inimă. Aveam asistentă o evreică, profesoară de engleză, cu 5 ani mai tânără ca mine, venită de la Auschwitz. Toți ai ei muriseră, numai ea din familie a scăpat. Avea număr pe mână. Știa limbi străine, avea o educație aleasă. Eu am ținut catedra 3 ani la Cluj. După 1 an, seria lui Ion Brad, Al. Andrițoiu, era foarte bună, așa că la sfârșitul anului ei au scos cursul. Pe atunci se bătea la mașină pe foaie ceruită. Au scos câteva sute de exemplare. Era un curs de literatură universală. La București, Nicuță C-tin, ambasador la Paris, a făcut apreciere. Cursul a continuat încă 2 ani. Vara se făceau concentrări ca ofițer. „Tito, trădătorul” ne-a ținut două luni pe frontieră. Eram comandant de companie. Abuziv ne-au ținut 3 luni. Când am venit la București, cursurile erau începute. Nu aveam post. Alex. Roșca, profesorul care dăduse Facultatea de Medicină peste cap, nu mi-a dat nicio soluție. „Ai făcut mata cursul, dar ai fost asistentul lui Blaga, ai bube în cap. Ești președintele tineretului lui Tătărăscu, nu ești membru de partid comunist.” Eram șomer.

A.S.: Cum ați supraviețuit?
O.D.: Totdeauna circulam cu tramvaiul de grad 2, nu cu cel de lux, ca să nu fiu recunoscut. La Institutul Cantacuzino o lună eram încărcător de medicamente, căci nu mai aveam de ales, trebuia să accept orice fel de muncă. Apoi s-a primit ordin de la Minister că nu puteau plăti pe cei cu diplomă și cu doctorat. La Întreprinderea de construcții din București m-am angajat ca muncitor de instalații sanitare, cu 200 lei pe lună. Adrienne era încă la Ploiești. Venea uneori la București. Au fost 2 ani de mizerie, căci lucram în schelete de blocuri, dădeam găuri pentru canale, puneam țevi. Am decis să plec la Ploiești. Frunzetti, cu Editura ESPLA, mi-a făcut contract cu romanul Bâlciul deșertăciunilor de Thackeray. Eu traduceam și ei semnau. Erau 1200 pagini, traduse cu engleza pe care o știam învățând singur și cu asistenta mea. O altă comandă, Pe calea războiului, am tradus-o în germană, dar tot nesemnată de mine. Doar dovada primită la final atestă că traducerea îmi aparținea mie.

A.S.: Din felul cum povestiți, simt că ați avut un sprijin real din partea asistentei dumneavoastră. Ce s-a mai întâmplat în vremea aceea aspră cu ea?
O.D.: Asistenta mea, căsătorită cu un asistent de la Istorie, evreu și el, a făcut doi copii. În prima croazieră a României, ei au plecat din țară, stabilindu-se în Israel. El era foarte drăguț, amabil și avea să ajungă profesor la Tel Aviv. S-a făcut la New York un congres despre holocaust, cu obiect de despăgubiri. Unul a afirmat acolo că România a deportat 180.000 evrei. El, ca evreu, a corectat, susținând că Ungaria a deportat evreii de la Budapesta, nu România! S-au enervat, încât la hotel a făcut un atac cerebral, a paralizat la 22 de ani. După dispariția lui Adrienne, ne conversam cu Lidia, soția lui din Israel, pentru că evreii au capacitatea de a suporta suferința altora. După 64 ani de căsnicie, eram singur. V-am explicat în celălalt interviu ce greu am suportat noua realitate și nu a fost simplu să renunț la ideea sinuciderii. Mă bucur că ați publicat interviul,pentru că lumea nici nu mai știe că eu trăiesc. De patru ani nici nu am mai ieșit din apartamentul acesta, cu o excepție pe care v-o datorez. Nu, nu am uitat. V-am mai spus că în afară de recenzia pe care mi-ai scris-o dumneata la Istoria culturii și civilizației, nimeni nu a mai semnalato, din câte știu eu, cel puțin, și te întreb: Cum este posibil?

A.S.: Nici eu nu am văzut în presă alte recenzii la cartea cea mai muncită a dumneavoastră, dar nu este exclus ca totuși să existe. Dar valoarea acelei cărți de referință o atestă studenții noștri din toată țara, care studiază această carte pe cât de densă științific, pe atât de plăcută la lectură. Pot confirma acest adevăr, observând pe studenții mei de la Sibiu.
O.D: Știți că eu mă bucur să vă primesc de câte ori veniți la București. Așa era de mulțumită și Adrienne, cât a trăit, să vă vadă, să vă invite la masă, să povestim ore în șir. Să vă spun un secret, când vă văd acum, am impresia că o văd pe Adrienne tânără, cum era în Italia. Uite fotografia aceea. Nu-i așa că semănați? Dar mie nu-mi plac oamenii fără cuvânt, dacă îmi amintesc acum că de la Cluj m-a vizitat un inginer, C-tin Mustață, autor al unor cărți de reportaje. A venit cu soția sa, conferențiar la Filosofie în Cluj, pictează pe sticlă, liber, peisaje și flori. Era și cu fata, editoare, traducătoare de engleză. Voia un interviu, pe care mi l-a luat cu reportofonul. De doi ani îl tot corectează, dar nu s-a văzut încă rezultatul acelei inițiative… Nici măcar un telefon n-am mai primit de la el. Vedeți cum sunt unii oameni?