Nu toate drumurile mele duc la Roma, dar,
de fiecare dată când ajung în Cetatea Eternă (nu
atât de multe ori cât mi-aş dori), prima vizită pe
care o efectuez este în Forumul Traian, pentru a
zăbovi ceva timp în preajma Columnei. Acesta este
pentru mine un fel de act ritualic, ce are menirea
să-mi reamintească afectiv primele date pe care
le-am învăţat la şcoală despre formarea poporului
român. Aşa am procedat şi de curând, acum două
săptămâni, după care m-am îndreptat spre Capitoliu,
cu intenţia de a privi panorama Forumului roman,
cu Palatinul şi Colosseum în fundal. Însă, înainte
de a urca spre terasă, atenţia mi-a fost atrasă de
afişele de la Museo centrale del Risorgimento:
„Monet. Capolavori dal Musée Marmottan, Parigi“
şi „Artisti romeni nella Grande Guerra“.
Ajuns „ante portam“, am făcut şi eu ce făcea
toată lumea, adică am stat la rând pentru a
intra în sălile cu expoziţia lui Claude Monet. M-am
conformat, oarecum, învăţăturii din butada adesea
atribuită Sfântului Ambrozie (c. 340–397), care
îl sfătuia pe Sfântul Augustin astfel: „Sic fueris
Romae, Romano romano vivito more; sic fueris
alibi, vivito sicut ubi“. Acestea s-ar traduce prin:
„Când eşti la Roma, trăieşte în stil roman; când
eşti în altă parte, trăieşte ca oamenii acelor locuri“
(este o frază de mare actualitate pe care ar trebui
să o ştie tradusă în limba mamei lor toţi cei
care, veniţi de aiurea, aiurează prin Europa ce se
vrea unită). Nu este mai puţin adevărat că, asemenea
omului care mai mult suferă de ceea ce nu are
decât se bucură de ceea ce posedă, am ales să văd
mai întâi expoziţia cu unul dintre pictorii mei
preferaţi, mai ales că îmi era adusă în calea paşilor
(la cunoscutul muzeu parizian, am intrat de
mai multe ori în ultimele două decenii).
cuprins de liniştitorul impresionism
al lui Monet şi sugestionat de celebra
propoziţie „Inter arma silent musae“,
m-am îndreptat spre cele două săli afectate
expoziţiei noastre, unde accesul este gratuit. Ea
este organizată în principal de Accademia di
Romania in Roma, Ambasada României în Italia,
Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica
di Venezia şi de Institutul Cultural Român –
Bucureşti. Unele dintre exponatele de pictură,
sculptură şi grafică (mai puţin documente), le
ştiam şi le văzusem disparat la Muzeul Naţional
de Artă al României (nu şi reunite cu altele în
expoziţia de anul acesta, „Atelier de front. Artişti
români în Marele Război“), dar, în multitudinea
celorlalte piese, ele mi se risipiseră în memorie.
Acum am avut bucuria redescoperirii întregului
tematizat prin exponate aduse, pe lângă acelea
de la Muzeul de Artă al României, şi de la alte
muzee, precum Muzeul Militar Naţional „Regele
Ferdinand I“ din Bucureşti, Complexul Muzeal
Naţional „Moldova“ din Iaşi, Muzeul Judeţean de
Artă „Ion Ionescu Quintus“ din Ploieşti.
Bineînţeles că a fost vorba de o bucurie
umbrită în parte de cufundarea în atmosfera
traumatizantă a războiului, recreată după trăirea
„sur le vif“ a ororilor lui de cei în jur de 70 de
artişti – reuniţi aici pe simeze –, combatanţi sau
mobilizaţi în chip special pentru front. De exemplu,
Nicolae Tonitza, făcut prizonier la Turtucaia, la
fel ca George Topîrceanu, a rămas captiv în lagărele
bulgăreşti şi a pictat apoi, în deceniul următor, scene
de luptă după schiţe făcute pe foi veline. Iar Ion
Jalea a fost, se pare, rănit pe front şi a rămas, sigur,
fără un braţ şi astfel a sculptat de atunci încolo.
Aceştia, alături de ceilalţi creatori, au avut atât şansa,
cât şi neşansa de a reprezenta istoria simţită „în
direct“, prin mijloacele specifice artei lor.
La intrarea în spaţiul expoziţional, vizitatorii
pot urmări în faţa unui ecran, timp de şase minute,
derularea, continuă, a peste 60 de fotografii din
Arhiva Muzeului Naţional al României. Bunăoară,
sunt de privit instantanee din tranşee (gândirea
de planuri tactice, aşteptarea confruntării şi darea
luptei, cu tot armamentul din dotare şi în toate
anotimpurile) sau legate de scena teatrului de
operaţiuni: transportul artileriei grele, „inventarierea“
morţilor şi acoperirea lor cu – folosind o sintagmă
camilpetresciană – „pământul lui Dumnezeu“ sau
îngrijirea răniţilor. Inspecţiile efectuate pe front
culminează cu vizita Majestăţii Sale Regele, ce stă
undeva de vorbă cu ofiţerii la un spital încropit, de
fapt, în aer liber. Din păcate, în faţa unei fotografii
de grup cu „muzicianul soldat“ George Enescu,
străinii melomani ce ar putea fi interesaţi de autorul
Rapsodiei Române nu ar şti cine este distinsul
civil stând cu braţele încrucişate între militari, cadre
sanitare şi răniţi. Este o expunere neinspirată a
marelui muzician în faţa aparatului de fotografiat,
deoarece, în timpul războiului, el nu a stat deloc
într-o asemenea poziţie cu mâinile. Se cunoaşte
efortul său generos de a încuraja ostaşii şi de a-i ajuta
prin compunerea, dirijarea, interpretarea şi organizarea
de numeroase concerte publice în scop de binefacere.
Alte secvenţe fotografice surprind viaţa „de
zi cu zi“ din tranşee, cu momentele ei de epuizare
şi de odihnă ce echivalează cu adevărate zilele
de sărbătoare (vorba vine!) îngăduite de acalmia
temporară. Programul individual (tunsul, bărbieritul,
spălatul), verificarea cazarmamentului şi mai ales
starea precară a ţinutei celor care deveniseră ostaşi
în regim de urgenţă m-au trimis cu gândul la ceea
ce scria Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război, despre dotarea
armatei noastre de acum o sută de ani.
Aceleaşi linii tematice directoare sunt
trasate şi de penelul celor mai importanţi pictori
ce au trăit experienţa frontului. Nicolae Tonitza
este prezent cu tablourile „Femei în cimitir“ şi
„Coadă la pâine“ (mai lungă şi mai dezordonată
decât pe vremea comunismului târziu, plină de
marşuri împotriva înarmărilor nucleare).
Camil Ressu vine pe simeze cu arhicunoscuta
„Ecaterina Teodoroiu“ şi cu celelalte scene figurând
ostaşi de-ai noştri sau soldaţii ruşi staţionând pe
străzile din Iaşi ori începând şi o mini-revoluţie
mondială de nişă. Iosif Iser este adus la Museo
centrale del Risorgimento cu soldaţii săi în tranşee
şi cu prizonierii germani, iar Ştefan Dumitrescu
este expus cu „Morţii de la Caşin“. Sunt de reţinut
şi bătăliile de la Mărăşeşti (Emilian Lăzărescu),
odihna (Francisc Şirato), strada din Iaşi (Alexandru
Severin), lectura pe câmpul de bătălie (Constantin
Petrescu-Dragoe) şi retragerea (D. Soica). Dintre
sculpturi, pot fi contemplate exponatele executate
în bronz de Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, Oscar
Han, Theodor Burcă şi Ion C. Dimitriu-Bârlad.
Tehnica în ronde-bosse şi altorelief întregesc acest
eveniment vizual românesc din capitala Italiei.
în privinţa documentelor înfăţişate,
mi-au atras atenţia biletele de eliberare
din câmpul de internare a străinilor,
de „liberă petrecere“ – obţinute în baza legii asupra
controlului străinilor – şi de liberă circulaţie a
persoanelor. Iată ce scria pe un astfel de permis,
încropit de mână, dar cu ştampilele de rigoare:
„Se permite trecerea dlui Hyppolit Străulescu,
spre a se îmbarca la prima staţie, spre a se duce
la Bucureşti“. Am mai citit brevete acordate de
Ministerul de Răsboi şi decrete regale referitoare
la numirea de membrii ai Ordinului Coroana
României (a pictorului Artur Verona, de exemplu).
Ca o contrapondere la ceea ce se întâmplă
în timpul confruntării sângeroase sunt momentele
care par cele mai relaxante în viaţa de tranşee.
Cineva foarte talentat la desen – sunt aproape
sigur, după unele indicii ale scrisului său, că este
un moldovean hâtru – face felurite portrete (în
număr de aproape 90, rulate pe un ecran timp de
şapte minute) ale camarazilor. Mi-am notat
ce scrie, în chip de legendă, sub ele; explicaţiile
sunt făcute cu ironie, mai cu seamă în legătură
cu fizicul precar sau cu statura scundă a unor
colegi de armă, ce nu par a fi tocmai nişte
luptători sadea: „Chieptosul scobitoare“,
„Aista este tot «Pieptosul»“, „Cel cu pieptul
de aramă“, „Limbricul plutonului II Comp.
VI“, „Gambeta... tabacherilor...“, „Tabachera «pur
sang» a companiei a 6 a în ţinută de gală“, „Debilul.
Aista nu e tabachere: totuşi e din plut. III (trei)“.
Unora dintre ei le aflăm poreclele: „!!!Ocnaşu!!!“,
„Jumară“, „Maimuţoiu“, „Harapu Alb...“, „Răţoiul...
puturos...“, „Lulu Hipopotamul“, „Plutonierul
Cacăvine“.
Găsim şi lămuriri în josul foii legate de
motivele venirii pe front, considerate a fi în niciun
caz belicoase: „Furierul plecat din front pe front...“,
„Agronomul Brânză plecat pe front...“, „Colţosul
de la plutonul II – plecat pentru desfacere pe
front“, „Domnul Patla Gheorghe, fost elev al Şcoalei
militare de ofiţeri plecat pe front să-şi îndrepte
«Mâna lung㻓, „Licenţoiu, plecat pe front să-şi
dea licenţa şi să facă o Ligă a licenţiaţilor...“,
„Stingerea!!!!! Şeful obosiţilor, plecat pe front
pentru deşteptat obosiţii“. Potrivit unei autocaracterizări
de grup, plutonul II din Compania a 6-a (din care
face parte şi talentatul desenator) formează
„Societatea anonimă pe contul statului «Nehalitz
Geselschaft»“. Pentru a împrumuta ticul veerbal
al unui gradat, dezvăluit în subsolul unei foi cu
portretul său, pot spune, în aceeaşi notă amarironică:
„Apoi dă-l în...“ (nu plutonul, ci... războiul).
Părăsind Museo centrale del Risorgimento,
care se află practic vizavi de Forumul Traian,
m-a cuprins o reverie temporală (şi chiar identitară)
revăzând Columna. Regresia în timp a fost declanşată
de o scenă încrustată în piatră cu dacii în lanţuri,
pe care am asociat-o cu aceea a grupului de răniţi
din „Drumul spre Turtucaia“ – uleiul pe carton al
lui Nicolae Tonitza, reprodus pe afişul expoziţiei.
Însă am luat partea bună a lucrurilor din
Istorie, spunându-mi că înfrângerea, din ceea ce
aş numi adevăratul prim război gravat în memoria
colectivă, stă la baza formării poporului nostru,
a cărui Mare Unire nu ar fi fost posibilă nici
fără acea grea încercare de la Turtucaia. Şi pentru
că este 1 Decembrie, nu pot încheia decât amintind
urarea ce urma numelui Majestăţii Sale Ferdinand
Întregitorul pe decretele regale: „La toţi de faţă
şi viitori, Sănătate“!
