Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Din când în când, şi despre Cioran de Livius Ciocarlie


Citesc: "...orice poet adevărat este în mod necesar un critic de prim ordin" (I, 1335). Ezit un moment. Puţin îmi pasă, în fond. Azi noapte, pe la trei, mă certam în vis cu nu ştiu să spun cine şi cearta m-a trezit. N-am mai putut să adorm. Seara se anunţase că guvernul a cedat, iar, la presiunea unor grevişti. Nu se vor alege cu nimic. În câteva săptămâni, banii primiţi se resorb în inflaţie. Încurajaţi de "succes", alţii se vor repezi să ceară. Lucrurile se vor strica şi mai rău. Şi nu e nimic de făcut. E un strat gros de prostie dincolo de care dai de om. Omul care vrea să trăiască şi nu poţi să-l ajuţi. Se agaţă de tine ca înecatul şi te trage la fund.
Prin urmare, puţin îmi pasă în momentul acesta cum e poetul adevărat. Numai aşa, ca să fie: poetul este, dar numai pe lungimea lui de undă, un cititor mai bun decât criticul profesionist. De aceea, îi şi dispreţuieşte pe critici. Instrumentul lui de lectură e mai fin. Că acest cititor bun e şi un critic de prim ordin, nu se poate garanta. Există momente ale poeziei, când, ca Valéry, poetul ştie să se explice şi altele când i-ar fi fatal. Să ni-l închipuim pe Bacovia nemaităcând din gură despre ce şi cum.
Iar acum, îmi amintesc. Am făcut două feluri de semne. Unele, ca de rândul ăsta, trimit la Cioran. Într-adevăr: Cioran nu putea să-i sufere pe poeţii prea ştiutori. Ca atare, nici pe Valéry.
"Ce Spaimă! Să cobori în Timp!" (I, 299). Nu, nu sunt cuvinte din La Chute dans le temps. A gândi liber, cu propriul tău cap, înseamnă, cel mai adesea, să repeţi ce au spus alţii înaintea ta. Eşti nevoit atunci ca, măcar, să ai stil. Prin urmare: nu mai cobori, ci cazi în timp.

*
"Ceea ce nu există - este profundul a ceea ce există" (II, 735). Frază care suportă două lecturi. Una metafizică (Dumnezeu nu există; El este) şi una profund sceptică, mai aproape de spiritul lui Valéry şi anunţându-l, ca de atâtea ori, pe Cioran. Lectura sceptică pune la îndoială, mai întâi, lucrarea divină. Dumnezeu nu mai există, deci nu mai dă lumii Sens (adică profunzime) decât imaginar. În acest caz, şi sensul atribuit de om este iluzoriu, iată ideea lui Cioran.
Sensul uman nu este şi n-ar trebui să se creadă imanent, chiar dacă se materializează în obiecte semnificative. Sensul uman constă în capacitatea omului de a semnifica. A vorbi de iluzii, cum face Cioran, e de origine pozitivistă. E o gândire care, gândind, scoate gândirea omului din joc, uitând că ea nu are decât a se manifesta pentru a fi. De aceea, nu cred că a-l aşeza pe Cioran printre filosofi este în avantajul lui. Forţa sa rezidă în aceea că exagerarea lui intelectuală de a asimila semnificaţiile umane unor iluzii îi permite să se exprime, să-şi obiectiveze scriptural negativitatea. La început a fost Nietzsche. Atacând valorile (sensurile), el a clătinat din temelii o lume intrată în inerţie. Nefiind plasat de istorie la o răscruce, Cioran e numai propriul său exponent; va să zică, un artist.
Problema nu se pune la fel în legătură cu Valéry pentru că el nu are, ca Cioran, o viziune obsesivă. Amândoi au foarte multe idei, dar ale lui Cioran sunt legate de el însuşi, ombilical. Valéry este un gânditor liber - liber de sine -, pe când Cioran este ocnaşul fertil al propriei sale interiorităţi.

*
"Nu ai decât de aşteptat să-l vezi pe sceptic transformându-se în credincios; pe credincios, în sceptic (...). E o chestiune de răbdare" (II, 737). Aici, Valéry mi se pare frivol, dar nu cu frivolitatea fermecătoare a lui Cioran. Credinciosul poate deveni necredincios (nu sceptic) numai dacă a crezut că crede. Şi încă, n-am întâlnit mulţi. Cât despre scepticism, este un dat sufletesc, o dimensiune a fiinţei, mai exact lipsa unei dimensiuni. Scepticul nu e capabil de revelaţie şi nici destul de simplu ca să se lase convins la Maglavit. Necredinciosul e indiferent. Pe sceptic îl tulbură condiţia lui.
Lectura simbolică a scrierilor religioase nu mi se pare a fi de natură sacră. Lectura literală mă scoate din sărite nu o dată (de exemplu, punerea la o parte, de parcă ar fi leproşi, a copiilor nebotezaţi). În fine, lectura iluminată (crede şi nu cerceta, sau credo quia absurdum) e inaccesibilă scepticului. Nu pentru că ar vrea să cerceteze, să i se aducă probe (scepticul nu e un prost). Pur şi simpu, pentru că nu e în stare de iluminări. Cioran a suferit din cauza asta, Valéry nu.