Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Din Carnetul unui Pierde-ţară de Paul Diaconescu


Numărul şi Linia

în ţara în care ajunsese, maşina de perforat făcea patru găuri în loc de două. Foile de hârtie erau astfel de două ori mai bine prinse în ghiarele dosarului. E adevărat, nu puteau fi introduse în dosar la fel de uşor, dar nici nu puteau fi scoase decât cu un efort dublu. înseşi dosarele erau de două ori mai încăpătoare, iar coperţile cel puţin de două ori mai solide. Dintr-un carton gros şi negru, sau dintr-un plastic scorţos de culoarea cenuşii. Erau dosare de viaţă lungă, la fel ca şi rafturile grele, din lemn masiv. Aşezate într-o ordine perfectă, fiecare cu eticheta lui, fiecare în sectorul lui. Dar cele mai multe erau, poate, dosarele Timpului. De aproape cinci sute de ani, preoţii înscriau în catastifele lor cifre: naşteri, botezuri şi celelalte. De mai bine de un sfert de mileniu, meteorologii notau gerul nopţilor şi răcoarea zilelor. Nu prea departe se născuse Celsius.

în ţara în care ajunsese, i s-au cerut din prima zi: numele, prenumele, vârsta. I s-a dat, în schimb, un talisman pe care să-l poarte la piept tot timpul. Nu era crucea lui Iisus, nici steaua lui David, nici semiluna lui Mahomed. Era o plăcuţă de tinichea argintie, cu un număr imprimat pe ea. Numărul lui.

Cu Numărul său prins de gât, a intrat în magazinul în care se vindeau băuturile - ca să cinstească evenimentul - şi a tras un număr din aparatul de la intrare. înaintea lui toţi clienţii aveau un număr în mână. A aşteptat şi el, cu ochii pe ecranul verde, să-i iasă numărul. S-a dus apoi să expedieze o scrisoare acasă, precum c-a ajuns sănătos, "ceea ce vă doresc şi vouă". Intrând în oficiul poştal a tras un număr. Puţin cam îngrijorat a plecat spre casă, zicându-şi că în ţara în care ajunsese religia oficială era cultul Numărului.

Şi au trecut zile, au trecut săptămâni şi luni în care s-a bucurat că e singur şi anonim, că nimeni nu-l deranjează şi nu-l ştie, că nimeni nu-l priveşte şi pândeşte. Se simţea liber ca pasărea cerului. Dar, de la o vreme începuse să-l doară capul. S-a dus la farmacie şi-a tras un număr ca să cumpere aspirine. N-au avut efect şi-a fost nevoit să meargă la doctor. Era o clinică impozantă, cu multe cabinete. La recepţie, o domniţă i-a cerut permisul de pacient. Nu-l avea, căci în ţara în care ajunsese nu fusese niciodată pacient. I s-a arătat un card de plastic magnetizat şi i s-a cerut numele, prenumele, adresa. Se fâstâcise, avea febră, i se împleticise limba-n gură. în loc să spună numărul casei, 13, a spus 31. Degetele domniţei, lungi, alergau pe claviatură. "Dar Numărul?" A spus şi Numărul. Aparatul cu claviatură a scârţâit scurt şi dintre maxilarele lui a ieşit o limbă de plastic: cartea lui de pacient. "Excuse-me! - a spus, grăbit. Am greşit numărul." "Care număr?" "Numărul casei." "No problem!" - i s-a răspuns, cu un zâmbet albastru. A cercetat, neîncrezător, petecul de plastic. Nume, prenume, adresă - totul era scris corect. Ba chiar, era imprimat şi numărul apartamentului, pe care nici nu-l mai spusese.

în acel moment înţelese că, în ţara în care ajunsese, Numărul lui ştia totul despre el.

Din hol porneau mai multe coridoare. întrebă încotro să apuce. I se arătă pe podeaua holului un mănunchi de linii de diferite culori. Porni, şovăitor, pe Linia care i se indicase. Urcă şase trepte şi îşi urmă apoi, cu paşi tot mai rari şi mai nesiguri, Linia lui, oprindu-se în faţa unui lift. O teamă îl cuprinse dar, apăsă totuşi, cu mâna tremurând, pe butonul de aceeaşi culoare. La etaj, rămăsese doar o singură linie: Linia lui. Vroi să rămână în lift şi să se întoarcă, dar alţi pacienţi îl împinseră în coridor. Ceva se răzvrăti în el şi vru să-şi părăsească Linia, să iasă din ea, să păşească în stânga sau în dreapta. Dar nu se mai putea: culoarea Liniei se lăţise, acoperise toată lărgimea coridorului...

Au mai trecut luni şi ani până ce s-a obişnuit cu ideea că în lumea în care ajunsese, totul era Număr şi Linie.

Coridorul

Toţi vorbesc româneşte, firmele sunt scrise în limba română, chiar şi staţiile metroului: Oraşul Vechi, Piaţa Cetăţenească, Crângul Cerbului. Şi, iată: Gunilla mă întâmpină cu "Bună ziua! Ce mai faci?" - şi nu mi se pare deloc ciudat. Vorbim aceeaşi limbă, suntem de acelaşi sânge, deşi ne despart peste două mii de kilometri. E o nedreptate istorică! De ce să trăim aici izolaţi, ca pe o insulă, departe de centrul nostru? Avem tot dreptul, un drept istoric, dreptul internaţional, să pretindem un coridor, o legătură directă cu ţara, un culoar prin Germania, prin Polonia, pe unde-o fi mai aproape, mai de-a dreptul... (Căci Marea Baltică nu mai exista.) Trebuie să obţinem acest coridor prin Europa, trebuie să-l obţinem cu orice preţ, la nevoie chiar prin forţa armelor!

...Ce vis curios! Afară începe să se lumineze de ziuă şi ninge. Insula Liding abia se mai zăreşte.

May

O chema May. Nume de primăvară târzie. Avea priviri albastre, năsuc în vânt şi buze de carne şi fruct. Era înaltă, sinceră şi subţire, dar amintirile ei sunau ciudat. Avea un copil lăsat în Finlanda şi un iubit rătăcit pe ocean. Era mândră, încercată şi liberă; dormise cu droguri, se trezise în frig. Se pierduse în Londra, se regăsise la Roma, trecuse prin lume, prin ciur şi dârmon. Avea părul negru şi ochi migdalaţi, dinspre materni bunici laponi. Cu patinele pe Mälaren, cu rucsacul în Skansen, pădure de pini, luminiş de mesteceni; sub soare palid şi lacrimi reci. Visuri frumoase şi întâmplări urâte, trecutul ei de nori şi curcubeu. Prea multe adevăruri şi prea crude, prea grea povară pentru umerii mei.

Mă mai iubeşti, tu, oare, May? Poate şi azi am mai fi împreună, de-ai fi ştiut să minţi, bătrână May.

Tăcerea

ţara în care ajunsese era o ţară a tăcerii. Oamenii vorbeau puţin, încet şi calm. Era o plăcere să-i asculţi, fără să-i înţelegi. Tăcerea îl însoţea peste tot: în autobuz, în metrou, la serviciu - unde sarcinile i se indicau în scris, prin poşta electronică. Un clopot abia auzit bătea orele la biserica din cartier, dar maşinile nu claxonau niciodată. Târziu, după ani, când reuşise să-şi cumpere o maşină de ocazie, plecase din oraş până departe, într-un sat din Dalecarlia. Rulase câteva sute de kilometri, trecuse prin câteva oraşe şi sate, dar nu claxonase pe nimeni şi nimeni nu-l claxonase. înţelese c-ar fi putut străbate toată această ţară în lung şi-n lat, fără să folosească claxonul. Aici claxonul devenise un instrument inutil, obsolet. Ajuns în sat, se aşteptase să audă cântecul cocoşului, cotcodăcitul găinilor, măcăitul raţelor, mugetul vacilor, nechezatul cailor, lătratul câinilor. Alături de casa lui un vecin îşi ţinea calul, pe numele său Prinz, într-un ţarc. Dar Prinz nu necheza. Ceva mai departe, Kurt şi Irene aveau doi cai, câteva găini şi raţe. Dar caii nu nechezau, găinile nu cotcodăceau, raţele nu măcăiau. în marginea satului erau două lacuri. Se duse seara pe malul lor, să asculte broaştele. Dar broaştele nu orăcăiau. Iar greierii nu ţârâiau, deşi era mijlocul verii. în dimineaţa următoare se trezi devreme, odată cu răsăritul soarelui. Deschise larg ferestrele şi ascultă. în ţara din care plecase păsărelele salutau răsăritul cu ciripitul lor gălăgios. Aici însă ascultă îndelung şi, într-un târziu, desluşi un uşor gungurit dintr-un cuib de rândunele care-şi făcuseră cuib sub acoperişul magaziei. Aici şi păsările ciripeau puţin, încet şi calm.

Până la urmă plecă într-o ţară în care păsărelele încă mai ciripeau, broaştele mai orăcăiau, greierii mai ţârâiau. Dar câinii împărţeau cu stăpânii casa şi masa, iar celelalte animale trăiau în mari colectivităţi igienice şi insonore. Tăcerea începu să-l împresoare şi aici. Deşi... Deşi, noaptea, când toate obloanele se închideau, pleca să se plimbe pe uliţele vechi şi înguste ale satului şi asculta gâfâitul camioanelor grele, care suiau spre Pirinei, pe lângă ceea ce fusese altădată, Via Domitia.

Zeiţa de pe N6

Pe marginea Naţionalei 6, din loc în loc, pe stânga uneori, alteori pe dreapta, o siluetă omenească. Una singură sau două, alături. Până la oraşul cel mai apropiat sunt 20 de kilometri şi 26 de siluete. Sunt tăiate într-un placaj gros şi fixate bine în pământ ca să reziste marilor vânturi de pe aici: Tramontana şi Marinul. Culoarea lor e neagră iar capul e despicat de un zig-zag roşu: simbolul fulgerului şi al electrocutării.

Jandarmeria departamentului, îngrozită de hecatomba anului trecut, a avut ideea acestor originale, sinistre "indicatoare de circulaţie". Fiecare siluetă = un mort la locul accidentului! 26 pe un parcurs de 20 de kilometri! O cifră demnă de Cartea Recordurilor...

Morţi din prostie, din beţie, din fudulie. Prostia, beţia, fudulia lor sau a altora. Şi, poate, uneori din ghinion. Dar dacă de vină ar putea fi şi peisajul? Şoseaua trece printre dealuri împânzite de vii şi de acea vegetaţie scundă şi încăpăţânată, agăţată de coaste pietroase, înăsprită de vânt şi arşiţă. Cimbrişorul creşte alături de izmă, levănţică şi alte mirodenii, într-o aromată devălmăşie. Apoi vin pâlcurile de pini, de măslini, de chiparoşi şi, din loc în loc, un palmier, un smochin ori şiruri de migdali înfloriţi. în ianuarie. Locuri în care se poate muri frumos, cu o ultimă suflare parfumată, cu o ultimă rază de soare pe retină.

Trecând de atâtea ori pe această şosea, am observat un amănunt bizar. Pe o distanţă de aproape patru kilometri şi tocmai acolo unde drumul face coturile cele mai nesuferite: nici o siluetă! în mijlocul acestei porţiuni ocolită de Moarte, se află un parching umbros unde staţionează tot timpul o camionetă cu geamuri fumurii. De la o distanţă politicoasă, şoferii reduc viteza şi trec prin dreptul parchingului cu motorul potolit, aproape în virtutea inerţiei. Din respect, bănuiesc. Căci banala camionetă nu e, de fapt, o maşină, ci un mic templu în care anonima zeiţă a rutierilor oficiază - la cerere - frugale ceremonii întru celebrarea Vieţii.