Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Genealogii:
Din Ardealul de altădată de Mihai Sorin Rădulescu

Frankfurt/Main 14 martie 1993



Dragă Mihai,



ţi-am primit astăzi în 14 martie scrisoarea datată din 4.III.crt., ca întotdeauna cu multă plăcere, dar de astă dată şi cu tot atâta întristare. In primul rând te văd îngrijorat de sănătatea mamei. Imi spui că aţi consultat mulţi medici care n-au izbutit să stabilească un diagnostic precis şi să prescrie un tratament cu adevărat eficient. La Bucureşti am avut un medic Ťde familieť care ne-a fost de mare ajutor în multe împrejurări, fiindcă, pe lângă priceperea lui profesională, s-a dovedit a fi un suflet bun, săritor, compătimitor, un adevărat prieten pentru bolnavii lui şi pentru familiile lor: Dr.TEODORU, bul.Niculae Bălcescu 35 A, sc.b, ap.12 sect.1. Ii voi scrie ca dacă ar fi eventual cazul să recurgeţi la consultarea lui, să ştie de prietenia noastră.

Apoi m-a întristat şi faptul de a constata câte adversităţi se pot ivi în societatea noastră românească, în calea unui tânăr, la un început de carieră, când ar avea mai multă nevoie de a fi înţeles, sprijinit şi ajutat. Istoria regilor noştri pentru care primiseşi sarcina întocmirii unei genealogii, ar fi fost de mult necesară. Pentru mafioţii care ne guvernează practicând cu eficienţă dezinformarea, era desigur nedorită. Ar trebui iniţiată şi cu colaborarea unor istorici dintre cei emigraţi, elaborată şi editată afară din ţară. La fel şi o istorie ştiinţific documentată a Transilvaniei care să poată lămuri Occidentul cu privire la tot ce apare tendenţios în cea maghiară. Pentru finanţarea unor asemenea lucrări, nu s-ar putea recurge la contribuţia benevolă a românilor plecaţi din ţară, cu toate că sunt în majoritate calici ?!... dar au ajuns azi să fie mulţi!

Pentru istoria Transilvaniei, Zenovie Pâcleşanu - care a fost un om deosebit - îşi consacrase viaţa toată la strângerea unei nepreţuite documentaţii. Un prieten comun, diplomat de carieră, Radu Cruţescu - mulţumită căruia memoriile bunicului său, generalul Locusteanu şcolonelul Grigore Lăcusteanuţ au văzut lumina tiparului - mi-a spus cât de importantă a fost această documentaţie şi în general aportul lui Pâcleşanu pentru susţinerea drepturilor noastre asupra Ardealului, la conferinţa păcii de la Versailles.

Hotărârea constituirii unui asemenea material documentar, îl urmărise din timpul studenţiei, de pe vremea când era cetăţean al Imperiului habsburgic. Diplomele universitare şi le-a luat astfel de la ambele universităţi din Budapesta şi din Viena, ca să poată avea acces până şi la arhivele secrete ale bibliotecilor celor două capitale. In timpul primului război mondial fiind suspectat de a unelti împotriva Statului Chezaro-Crăiesc s-a refugiat în ţara românească cu ajutorul unui înalt prelat al Bisericii Unite, pentru a nu risca să fie judecat şi osândit pentru înaltă trădare. Preţioasa documentaţie ce izbutise a constitui astfel cu riscul vieţii, avusese grija s-o pună în siguranţă în România. Intre cele două războaie mondiale, redacţia ziarului ââUniversul>> îi rezervase o rubrică pentru a începe publicarea zilnică a acestor documente, până ne-a invadat regimul comunist şi au înflorit Sovromurile. Pare de neînchipuit ca un sincer patriot de valoarea lui Zenovie Pâcleşanu să se fi putut întemniţa de către propriii lui conaţionali ca să-şi sfârşească zilele în puşcărie, după ce-şi consacrase viaţa toată cauzei naţionale !... După ce a murit, văduva lui, şi dânsa o dârză Doamnă ardeleancă de cea mai demnă şi nobilă obârşie, a fost neîncetat terorizată de perchiziţii la domiciliu, iscodiri, cercetări, confiscări de bunuri şi îndeosebi de documente, cât a trăit. Intrebată de mine care a fost soarta documentaţiei întocmite de soţul dânşii, am înţeles din răspunsul ce mi l-a făcut confidenţial, că ar mai exista undeva, bine pusă în siguranţă.

Mă gândesc că, astăzi mai mult ca oricând, scoaterea la lumină a unui asemenea material pentru a contribui la combaterea ştiinţific întemeiată a unor argumentări tendenţioase, ar fi binevenită dându-ne totodată prilejul de a aduce un pios omagiu întocmitorului ei.

Această scrisoare o voi trimete în copie şi nepoţilor mei Ion Miclescu şi Monica Miclescu născută Pâcleşanu, pe care ştiu că ai avut prilejul de a-i vizita fiind la Paris şi care, fără îndoială că ar sprijini cu sfaturi şi îndrumări, ducerea la bun sfârşit a acestei acţiuni ştiinţifice, cu dragă inimă în memoria părintelui lor.

Cu drag,

şSemnat:ţ P.E.Miclescu"







*

De la aceste rânduri a pornit interesul meu pentru Zenovie Pâclişanu (numele de familie, provenind de la localitatea Pâclişa din judeţul Alba, este de obicei ortografiat sub forma "Pâclişanu"), cărturar care înseamnă astăzi ceva pentru extrem de puţini. Face parte şi el din lunga serie a nedreptăţiţilor şi uitaţilor din epoca totalitară, cărora, ce-i drept, după Decembrie 1989, li s-a făcut uneori dreptate, prin restituirea unor lucrări. Legătura nu este, la prima vedere, evidentă între istoricul şi teologul din descendenţa spirituală a Şcolii Ardelene, adept înfocat al unirii Transilvaniei cu România, şi cunoscutul arhitect bucureştean, de stirpe nobilă şi de gust rafinat, autor al scrisorii de mai sus. Explicaţia este una genealogică: fratele mai mare al lui Paul Emil Miclescu, inginerul Ştefan Miclescu, a avut din căsătoria sa cu Smaranda născută Niculescu-Dorobanţu, un fiu, domnul Ion Miclescu (n.1914), stabilit în capitala Franţei. Domnia sa are drept soţie pe fiica lui Zenobie Pâclişanu, Maria Monica. Faptul este semnificativ şi din punctul de vedere al întrepătrunderii dintre elita boierească din Vechiul Regat şi familii fruntaşe din Transilvania. Intr-un articol trecut evocam căsătoria dintre profesorul inginer Mircea Iorga, fiul cel mare al lui Nicolae Iorga din cel de-al doilea mariaj, şi Vera Bohăţiel, coborâtoare a unor neamuri nobile româneşti din Ardeal, precum Lemenyi, Circa şi altele. Mai cunoscute sunt căsătoriile dintre Eugen Goga - fratele lui Octavian Goga - şi Eliza Odobescu, nepoată de frate a lui Alexandru Odobescu, sau cea dintre scriitorul Octavian C.Tăslăuanu şi Fatma Sturdza, nepoată de fiu a lui Vasile Sturdza. Exemplele ar putea fi încă numeroase şi această alianţă matrimonială Miclescu - Pâclişanu îşi va fi avut semnificaţia ei. Orice s-ar spune, cu toate diferenţele de temperament, cu tot ceea ce va fi constituit specificul locuitorilor din diferitele provincii, în vechea societate românească, ardelenii au fost primiţi cu braţele deschise şi iată, s-au integrat prin căsătorii cu rapiditate în elită.

O soră a lui Ştefan Miclescu - evident şi a arhitectului Paul Emil Miclescu - a fost Elena (Nelly) Catargi, ultima doamnă de onoare a reginei Elena, multe decenii persoana ei de mare încredere. A închis ochii la peste o sută de ani, într-o maison de retraite din apropierea Parisului, avându-i aproape pe domnul Ion Miclescu şi pe soţia sa. Prenumele ginerelui lui Zenovie Pâclişanu provenea de la bunicul său matern, genealogistul şi heraldistul Ştefan D.Grecianu (1825 - 1908), căsătorit - după cum este, în general, cunoscut - cu Elena Bagration-Prejbeanu, fiică naturală a generalului Pavel Kisseleff. Pe linie paternă, Ştefan Miclescu era fiul unui remarcabil inginer, Emil Miclescu, director general al Căilor Ferate la cumpăna dintre secolele XIX - XX, şi nepotul de fiu al unui puţin cunoscut, dar interesant boier revoluţionar din Şerbeştii Vasluiului, Săndulache Miclescu.

Cine era însă Zenobie Pâclişanu, de a cărui personalitate - o ştiu şi din conversaţiile avute pe viu - era foarte interesat şi chiar entuziasmat regretatul arhitect Paul Emil Miclescu, care în anii senectuţii şi-a fructificat amintirile în două volume de o scriitură graţioasă şi plină de har, Din Bucureştii trăsurilor cu cai (1985) şi Noi povestiri desuete (1991) ? Recent apărutul Dicţionarul enciclopedic român (vol.V, p.265) oferă câteva informaţii utile: Născut la Straja, în judeţul Alba, în anul 1886, a încetat din viaţă în detenţie comunistă în 1958. Profesor la Seminarul Teologic din Blaj, apoi, între 1920 - 1922 director al Arhivelor Statului din Cluj, membru al Comisiei politice juridice a delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947). Nu demult, mergând pe urmele unui strălucit diplomat din echipa lui Nicolae Titulescu, Edmond Ciuntu, am avut ocazia să parcurg unele materiale din arhiva vechiului Minister al Afacerilor Străine şi am întâlnit de mai multe ori numele lui Zenovie Pâclişanu care a parcurs o carieră în cadrul acestei instituţii, ca director de departament. Legat de acesta s-ar putea de altfel configura un subiect interesant şi de anvergură, având în vedere, de pildă, şi evoluţia unui alt diplomat de obârşie ardelenească, V.V.Tilea, nepot de fiică al memorandistului Ion Raţiu: prezenţa şi activitatea ardelenilor din Ministerul român de Externe în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Paralel cu cariera de la Externe a lui Zenovie Pâclişanu, care ar merita ea însăşi un studiu aprofundat şi bazat pe documente, el a creat o operă istoriografică ce i-a adus calitatea de membru corespondent al Academiei Române şi aceasta încă în anul 1919, înaintea apariţiei a numeroase lucrări ale sale. Ele pot fi consultate la Biblioteca Academiei şi ceea ce pare să le caracterizeze este insistenţa cu care a susţinut drepturile românilor asupra Transilvaniei. In perspectiva zilei de astăzi, pasiunea acestui cărturar greco-catolic poate fi foarte uşor taxată drept "naţionalistă", dar aceasta fără îndoială pentru că trăim pur şi simplu într-o lume foarte diferită de cea a lui Pâclişanu. Ce trebuie gândit în legătură cu moştenirea acestui trecut ? Trebuie să ne dezicem de ea, să o abhorăm, să o dezgropăm pentru a putea fi apoi acuzaţi de desincronizare şi naţionalism ? Atitudinea faţă de trecut este în permanenţă - să o repetăm şi cu acest prilej - puternic marcată de interesele prezentului şi totuşi omul de ştiinţă - dacă nu cumva omul în general care vrea pur şi simplu să cunoască ceva - ar trebui totuşi să tindă spre o cât mai mare eliberare de diferitele influenţe şi constrângeri ale felului de a gândi de astăzi. Poate că sună sau pare modern să priveşti în permanenţă trecutul cu ochii prezentului, dar în realitate aceasta duce spre o incomprehensiune certă a ceea ce a fost. Numai încercarea de a te transpune în ziua de ieri - ca şi optimismul gnoseologic pe care ar trebui să se întemeieze o atare operaţie - poate conduce la o oarecare clarificare.

In 1910, Zenovie Pâclişanu a publicat un studiu intitulat Biserica şi românismul. Studiu istoric, iar în 1919, un altul - mai cunoscut - despre Vechile Mănăstiri Româneşti din Ardeal. Au urmat: Alegerea Arhiereilor. Notiţe istorice (1920), Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500. Studiu istoric (1920), Din istoria bisericească a Românilor ardeleni. "Teologul" vlădicilor uniţi (1700 - 1773). Studiu istoric cu anexe documentare (1923), Luptele politice ale Românilor ardeleni din anii 1790 - 1792. Studiu istoric cu anexe documentare (1923), Corespondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu Klein 1746 - 1768 (1924), Documente privitoare la istoria şcoalelor din Blaj (1930), Mişcările revizioniste în Statele europene în cursul anului 1931 (1932), Problema statutului minorităţilor (1935), Un vechi proces literar (Relaţiile lui I.Bob cu S.Klein, Gh.Şincai şi P.Maior) (1935), Istoria creştinismului antic (1937). In anii celui de-al doilea război a publicat o serie de scrieri - în germană, italiană şi franceză - despre politica maghiară faţă de minorităţi. După cedarea Ardealului, publicistica lui Zenovie Pâclişanu a devenit mai bogată şi foarte virulentă. Ceea ce este de înţeles: se prăbuşise idealul multor generaţii de români.

Articolele apărute în aceiaşi ani în "Revista Istorică Română" îşi păstrează şi astăzi interesul: In jurul ierarhiei Românilor ardeleni în secolul XV (1943), Vechile districte româneşti de peste munţi (1943), Din corespondenţa doctorului Ioan Raţiu (1944). Nu peste multă vreme aveau să urmeze dizolvarea Ministerului Afacerilor Străine şi închisoarea comunistă. In anul 1985, probabil ca o firavă încercare de a răspunde atotputernicei propagande maghiare, a fost republicată în Statele Unite, lucrarea sa Hungary's Struggle to Annihilate its National Minorities. Based on Secret Hungarian Documents. Adică, cum s-ar spune, o picătură de apă într-un ocean. Intâmplarea a făcut ca după ce am aşternut pe hârtie aceste rânduri să descopăr într-o librărie o reeditare foarte recentă - din 2005 - a studiului Biserica şi românismul, ediţie îngrijită şi prefaţată de preotul Ioan Tâmbuş de la Baia Mare.

Nu ştiu de ce, dar mi se pare că tocmai acum, când România se va integra - inevitabil - în Uniunea Europeană, este înţelept să încercăm a ne reaminti - la îndemnul mai vechi al strălucitului intelectual care a fost arhitectul Paul Emil Miclescu - de istoricul şi teologul Zenovie Pâclişanu şi de uitata sa operă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara