Despre valorile semantice, stilistice şi pragmatice ale diminutivelor s-a scris mult: de la semnificaţia denotativă ("obiect mai mic": linguriţă), acestea trec uşor la cea afectivă, emoţională (îngeraş) sau, dimpotrivă, la funcţia de depreciere ironică (reportăjel, vi­luţă). Diminutivele sînt mijloace de atenuare şi de aproximare, realizând chiar gradaţia unor adjective şi adverbe (acrişor, binişor); unele atribuie pur şi simplu o notă ludică, de neangajare, enunţului în care apar, altele se convenţionali­zează în marcarea politeţii pozitive (aşteaptă un minuţel!). Folosirea lor depinde şi de factori sociolingvistici: în afara contextului prototipic - vorbirea copiilor şi mai ales a adulţilor cu copiii (baby-talk) -, diminutivele pot apărea mai mult în vorbirea femeilor sau în cea a bărbaţilor, exclusiv în registrul colocvial sau şi în contexte mai formale. Autoarea unui studiu despre diminutivele greceşti (Marianthi Makri-Tsilipakou, "Greek diminutive use problematized: gender, culture and common sense", în Discourse and Society, 2003) arăta că, în ciuda opiniei comune, cercetările statistice demonstrează că în societatea grecească de azi diminutivele sînt folosite mai mult de bărbaţi. Limbile diferă foarte mult în măsura în care au sau nu datele structurale favorabile producerii de diminutive, dar şi în modul de folosire şi de evaluare a acestora. Sînt semnificative şi domeniile şi cîmpurile lexicale în care diminutivarea e mai puternică, într-o anumită limbă: zone tipic marcate sînt cele ale relaţiilor de rudenie (bunică, verişoară), ale numelor de plante şi animale, ale obiecte casnice, ale lexicului afectiv etc. Româna produce diminutive cu o mare uşurinţă şi cu ajutorul unui număr impresionant de sufixe (despre diminutivele româneşti au scris lucruri esenţiale Sextil Puşcariu - care le-a consacrat chiar teza sa de doctorat, în 1899, la Leipzig - şi Iorgu Iordan - într-un capitol amplu în Stilistica limbii române). În limba literară, formele diminutivale au fost judecate negativ la un moment dat (în secolul al XIX-lea), în numele unui ideal de raţionalitate şi eleganţă constituit - probabil - sub presiunea modelului francez. Evitate în registrul înalt, diminutivele au circulat mai departe în limba populară şi familiară, de unde se întorc acum în spaţiul public, mai ales prin intermediul presei şi al contextelor ironice. Capacitatea de a forma diminutive e comună majorităţii limbilor romanice; româna seamănă, din acest punct de vedere, cu italiana şi spaniola; inventarul de sufixe şi condiţiile de uz ale diminutivelor româneşti au fost cu siguranţă influenţate şi de limbile slave din jur, ca şi de greacă.
Se pot compara limbile şi culturile în funcţie de zonele semantice în care diminutivarea se produce mai frecvent, adesea lexicalizîndu-se, fixîndu-se în cuvinte cu frecvenţă mare în uz, care uneori alternează cu cele de bază, alteori chiar le substituie. Diminutivele culinare sînt o constantă universală, avînd deopotrivă surse obiective (unele feluri de mîncare chiar se compun din entităţi mai mici) şi subiective (o simpatie puternică pentru mîncare, perfect explicabilă din punct de vedere biologic). În română, numărul diminutivelor culinare este semnificativ. Unele au o explicaţie obiectivă, desemnînd varianta mai mică sau mai tînără a unui aliment, a unui produs culinar - dovlecei, castraveciori, ciupercuţe, cîrnăciori, ficăţei - sau reprezentînd fixarea unei metafore: colţunaşi, perişoare etc. Unele nume de mirodenii s-au fixat în română într-o formă diminutivală: cuişoare, scorţişoară, nucşoară. O sursă puternică de diminutivare este totuşi cea afectivă, vizibilă mai ales în cazurile în care diminutivul nu indică o diferenţă de dimensiune: în cărţile de bucate şi în meniurile restaurantelor noastre mămăliguţa alternează liber cu mămăliga, tocăniţa cu tocana, sărmăluţele şi chifteluţele cu sarmalele şi chiftelele. Ni se propun frecvent mîncărica de cartofi, ciorbiţa de vacă şi chiar de văcuţă, slăninuţa, costiţa, vrăbioarele, muşchiuleţul.
În cea mai veche carte de bucate păstrată (probabil din epoca brîncovenească; manuscrisul publicat în 1997 la EFCR, sub titlul O lume într-o carte de bucate), reţetele sînt pline de forme diminutivale: "o ceapă tocată mărunţel", "puţintică nucşoară", "să fie zeama cam groşcioară", "un căţeluş mitutel de usturoiu pisat şi oţet tare şi puţintel busuioc vérde pisat, trecut pen sită şi fiert puţintel într-o tingiriţă", "du-o la masă şi cu muştar în tipsioare". În limba actuală, terminologiei culinare fixate i se adaugă diminutivele afective (eventual ironic-afective) accidentale: "Aperitive: păstrămioară"; "primul fel de mâncare o sa fie un borşuleţ de pasăre" "la sfârşit las întotdeauna fripturica de porc" (otvforum.com); "unde mai găsim o bucată sănătoasă de carne pentru un grătărel, un mititel, o păstrămioară, alea-alea?" (adacademy.ro/ forum); "m-am gîndit că nu poate fi chiar aşa de rău: o păstrămioară, o fripturică, o prăjiturică, suculeţ... alea alea" (lexy192.ablog.ro); "luaţi şi voi, acolo, unu-doua containăre cu icrişoare negre, somonel fiume, ceva vânat..." (adevarul.ro). În aceste condiţii, nu e de mirare că emblema bucătăriei naţionale sînt mititeii.