Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Dilemele prozatorului în tranziţie de Tudorel Urian

Volumul de eseuri Vinovaţi fără vină, de Nicolae Breban, aduce o revelaţie importantă în ce-l priveşte pe autorul romanului Bunavestire. În cronici şi chiar în istoriile literare, romanele lui Nicolae Breban sunt trecute cu seninătate pe teritoriul prozei de analiză. Or, nimic nu îi este mai străin acestui autor proteic decât operaţiuni ale minţii precum analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Nicolae Breban este posesorul unui suflu epic de mare forţă, romanele sale par scrise după dicteul automat, adesea în dispreţul regulilor de punctuaţie şi gramaticale. Cititorul este pus în faţa unei revărsări de magmă narativă, în care s-au topit de-a valma întâmplări din cotidian, judecăţi filosofice, dezbateri pe teme obsesive, observaţii asupra comportamentului uman. Totul este descriere mai mult sau mai puţin aleatorie a unor comportamente şi judecăţi, flux al amintirii, behaviorism (inclusiv al psihicului, dacă se poate vorbi de aşa ceva). Lipseşte cu desăvârşire spritul de organizare, disciplina care trebuie să caracterizeze analiza propriu-zisă. De altfel, cu o luciditate... analitică, autorul este primul care atrage atenţia asupra acestei inadvertenţe în interpretarea specificităţii scrisului său: "Noi (autorul - n.m.) ne pricepem cât de cât la descriere şi mai puţin la analiză şi - şi pentru acest motiv - nu am fost întotdeauna de acord cu acei istorici literari care ne-au trecut, pe noi şi textele noastre, la capitolul Proza de analiză. Nu interesantul şi astuţiosul procedeu de a înşira una după alta verigile unui raţionament pentru a ajunge la o concluzie, slujindu-ne de logica clasică, formală, a fost preocuparea noastră în timpul unei lungi, şi, după cum se vede, prolifice cariere, ci... sondele aruncate în acele straturi adânci ale psihicului uman, ale istoriei chiar, ce nu apar uşor la o contemplare, la o descriere grăbită, strict raţională, sau uneori nu apar deloc!" (p. 64)
Oarecum paradoxal, afirmaţiile legate de specificitatea prozei sunt valabile şi pentru eseistica lui Nicolae Breban. Eseurile sale combină judecăţi morale proprii, mici exegeze pornite de la idei ale filosofilor şi scriitorilor preferaţi (în primul rând Nietzsche şi Dostoievski, dar şi Ignaţiu de Loyola, Kant, Hegel, Spengler, Blaga, Turgheniev, Balzac, Stendhal), observaţii asupra weltanshauung-ului german, judecăţi asupra degradării valorilor culturale în contemporaneitate şi chiar mici răfuieli (elegante, totuşi) cu persoane care, dintr-un motiv sau altul, i-au fost adversare de-a lungul carierei. Toată această pastă de judecăţi şi observaţii este apoi decupată cu o formă şi transformată în eseuri, precum aluatul în gogoşi. Reţeta este bună, gogoşile sunt gustoase, atâta doar că, la sfârşitul lecturii, cititorului îi este imposibil să le diferenţieze, impresia sa fermă fiind aceea că toate sunt aproximativ la fel. Nicolae Breban face multe judecăţi de etapă interesante, observaţiile sale sunt, uneori pertinente, alteori discutabile (în sensul bun) sau doar banale, experienţa germană îi oferă şansa unor comparaţii sugestive, dar este aproape imposibil de tras o concluzie generală. Autorul judecă în sine situaţii şi idei, fără a-şi propune în chip evident să demonstreze ceva. După fiecare eseu, cititorul aşteaptă marea revelaţie, elementul de legătură capabil să dea unitate cărţii, apt să permită tragerea unei concluzii integratoare. Din păcate, aceasta nu apare nici măcar după ultima filă a volumului.
Dacă o concluzie generală este greu de tras, judecăţile de etapă pot genera dezbateri interesante. Fireşte, dintr-o suită de eseuri despre vinovăţie nu putea lipsi disputa, foarte la modă în ultimii ani, dintre natura răului în cele două totalitarisme care au marcat istoria secolului XX: comunismul şi fascismul. În stilul său caracteristic, Nicolae Breban aruncă nişte idei în arenă lăsându-i cititorului deplina libertate de a le interpreta. Iată, de pildă, o afirmaţie mai mult decât incitantă, aruncată en passant: "... în timp ce vecinii noştri de la nord (polonezii - n.m.), victime ale aceleiaşi Ťocupaţii liberatoareť s-au comportat în această lungă perioadă de vreo jumătate de secol ca şi cum nu ar fi avut trupe de ocupaţie sovietice - or, ei le-au avut în spate pe toată perioada! - , noi gemeam Ťadânc şi ascunsť sub o ocupaţie militară expirată de ani buni, mai trăgând cu ochiul în stânga sau în dreapta pentru a vedea efectele". Un tânăr născut în preajma revoluţiei din decembrie 1989, judecând cu lipsa de inhibiţii a omului deprins cu libertatea de expresie specifică democraţiei, nu ar putea decât să se mire de lipsa de reacţie a celor din generaţia părinţilor săi care au acceptat, fără să crâcnească, o asemenea situaţie, pe cât de absurdă, pe atât de ruşinoasă. Pentru logica de azi, asemenea lipsă de reacţie la scara unei naţiuni pare imposibil de acceptat. În perioada comunistă funcţiona însă o altă logică, cea a terorii. Regimul comunist a fost impus cu tancurile sovietice, iar primul deceniu din istoria acestuia s-a caracterizat prin suprimarea fizică a fostei elite interbelice şi a tuturor adversarilor reali sau bănuiţi ai regimului. După retragerea trupelor sovietice, aflată în vădită criză de legitimitate, puterea de la Bucureşti a jucat tot mai apăsat cartea unui stalinism intern, dublată de o afirmare tot mai agresivă a independenţei externe. Altfel spus, pumnul în gură cetăţenilor din ţară şi interzicerea drepturilor altora (la început mimând deschiderea spre valorile democraţiei, apoi cu ţâfnă) de a comenta ce se întâmplă aici. În momentul în care faimosul laitmotiv al discursurilor lui Nicolae Ceauşescu ("Neamestecul în treburile interne..."), nu a mai putut acoperi dezastrul din politica internă, occidentalii au luat distanţă, iar bătrânul dictator a redevenit, peste noapte, un fan înrăit al internaţionalismului socialist. Decembrie 1989 l-a găsit în calitate de ultim apărător al unui sistem care, la scară europeană, se prăbuşea după principiul dominoului. Iar el, avocatul neobosit al "neamestecului", se apucase să-l acuze pe Gorbaciov că a trădat principiile internaţionalismului socialist şi să ceară intervenţia trupelor ţărilor din Pactul de la Varşovia pentru a bloca drumul spre democraţie al polonezilor, ungurilor, cehilor, est-germanilor şi bulgarilor. Ar fi putut avea România o altă istorie? Greu de spus.
Societatea românească poartă încă urmele bolii morale contactate în cei 50 de ani de umilinţă cotidiană, la care a fost supusă de către regimul comunist. Însănătoşirea nu se poate face fără o "împăcare cu trecutul", fără recunoaşterea şi asumarea senină a vinilor mai mici sau mai mari pe care le purtăm în suflete, noi toţi, cei care ne-am trăit o parte din viaţă sub cizma comunistă. Scrie Nicolae Breban şi nu avem motive să îl contrazicem: "În optica mea - şi, sper, nu numai a mea! - responsabilitatea, vinovăţia, analiza crudă, aspră, aproape a fiecăruia dintre cei care am trăit Ťepoca ruşiniiť sunt premisa unui real nou început, a unei solide pietre de fundaţie pentru o Românie viitoare care să nu poarte în sânul ei conflicte mocnite, prost rezolvate sau false probleme, de care am avut parte cu duiumul în secolul care a trecut. Acest proces, de altfel, al împăcării cu trecutul, nu a decurs prea armonios nici în ţări precum Franţa, care se bucură de un mult mai solid postament al răspunderii civile şi care beneficiază de o tradiţie bogată de luptă pentru acel spirit republican ce face mândria oricărui Francez contemporan" (p. 169).
La fel ca şi romanele lui Nicolae Breban, eseurile par scrise dintr-o suflare, fără ca autorul să fi făcut textului o minimă corectură. Astfel apar formulări confuze ("Romanul modern, cel care după părerea mea începe pe la începutul secolului, cu un Stendhal şi Balzac" - care secol? - şi stângăcii stilistice greu de digerat (cacofonii, repetiţii deranjante, ca să nu mai vorbesc de generalizata utilizare a infinitivului în locul conjunctivului: "le dă curaj de a continua", "are dreptul de a urma" grafia mai mult decât ciudată a adverbului "abia", care la Nicolae Breban apare constant în forma "abea"). Stilul nu a fost însă niciodată punctul forte al scrisului lui Nicolae Breban şi, dincolo de aceste stângăcii, există în Vinovaţi fără vină destule idei care pot să dea de gândit şi chiar să producă ample dezbateri în societatea românească de azi.
În epoca de promiscuitate morală pe care o trăim, o carte despre vină este mai mult decât binevenită. Chiar dacă nu oferă prea multe răspunsuri, cartea lui Nicolae Breban sădeşte în mintea cititorului o serie de întrebări. Iar acesta nu este deloc un fapt lipsit de importanţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara