Există în opera lui Ben Jonson o ambiguitate lexicală care încă mai dă bătăi de cap traducătorilor şi adnotatorilor. Considerat când „un cuvânt fără sens”1, când o erudită trimitere la Plautus2, lexemul în cauză ascunde o captivantă biografie demonică.

Acest stigmat infernal vine de pe vremea când, în medievalele scriptoria, caligrafia era considerată oglinda armoniei divine şi orice greşeală arunca manuscrisul de partea demonică a veşniciei. Altfel spus, dacă erai autor sau copist medieval (notarius seu librarius) şi siluiai un cuvânt, uitai o silabă, iadul era în delir. Un demon pe nume Titivillus era trimis să-ţi contabilizeze greşelile, oferindu-ţi la schimb teroarea ispăşirii eterne. Era o vreme când jugul perfecţiunii formale purtat de scriptor avea greutatea cerului întreg. Textul era dictat, cum spune Alcuinus în ale sale Carmina, de un dictante Deo al cărui cuvânt a format nu doar universul in principio, dar şi toate textele autorilor sfinţi. Acest dictator era adevăratul autor al cărţilor, al acelei bibliotheca dicta la care doar mecanica scrierii aparţinea scriptorului uman. Sau, cum o spune psalmistul, „opera mea este a Regelui (opera mea Regi) şi limba mea este ca pana unui scrib iscusit” (Ps. 44, 2).

Din convingerea omului medival, exprimată de Alcuinus, că o carte nu este decât ecoul cuvintelor lui Dumnezeu (Iste liber resonans verba superna Dei)3, s-a născut şi ideea că orice greşeală în scriere (scriptio) sau transmitere (declamatio) poate produce o perturbare a armoniei universului întreg. Până şi o singură literă lipsă era privită ca un neg pe chipul divin, o infecţie demonică în corpul logosului creator.

Dar înainte de a porni în arheologia noastră lingvistică să recitim pasajul în cauză, aşa cum l-a scris Ben Jonson în comedia sa Epicene, sau Femeia tăcută (1609)4:

„Otter: – Wife! Buz. Titivilitium. There’s no such thing in nature. I confess, gentlemen... Wives are nasty sluttish animals... As ever the earth bare, tribus verbis.

(Otter: – Soţie! Mă laşi. Titivilitium. Asemenea lucru nu există în natură! Mărturisesc, domnilor... Soţiile sunt cele mai hâde şi dezgustătoare animale... Pe care pământul le-a dat la iveală, ca să o spun pe scurt)”5.

Pentru a înţelege sensul cu care Ben Jonson încarcă aici sintagma „Titivilitium” trebuie să dezgropăm toată biografia acestui demon numit când Titivilitium/ Titivillus/ Titinillus/ Tutivillus. O biografie care merge până la anul 1285, când un demon cu acest nume apare într-un tratat al canonicului franciscan Jean de Galles, De poenitentia (VII, 8). Se spune aici, sub anonimatul cutumei, că un „anume teolog (quidam Doctor)” ar fi spus într-o scriere a sa că un demon pe nume „Titinillum” a apărut „în corul de cântăreţi bisericeşti pentru a aduna acele bucăţi mici şi cuvinte din psalmi (minutia et particulas psalmorum) omise la rugăciune de cântăreţi din neatenţie şi neglijenţa lor. De unde şi versurile şpopulareţ: Fragmente de cuvinte adună Titinillus mereu (Fragmina verborum Titinillus colligit horum)”6.

Produs al epocii carolingiene, demonul confecţionat pentru uz ecleziastic, ca supervizor al textelor şi cântărilor bisericeşti, ajunge să fie în scriptorium un fel de patron al copiştilor medievali. După vremea lui de glorie, care include şi o carieră în misterele medievale, diavolul corrector va sfârşi ca o simplă interjecţie în limbajul popular al Renaşterii. Pentru a înţelege însă remanenţele semantice cu care l-a întâlnit Ben Jonson pe popularul demon este suficient să-i urmărim cariera scenică, biografia cu impact direct la publicul larg. Ca punct de plecare, iată un text devoţional de uz monastic intitulat Oglinda Doamnei Noastre, imprimat în Anglia, în anul 1530. Se fixează aici succint rolul diavolului cu numele ortografiat „Tytyuyllus”, rol care consta în „a aduce stăpânului meu [Lucifer] în fiecare zi o mie de saci plini cu erori şi silabe şi cuvinte uitate pe care le face ordinul vostru la citit şi la cântat, şi de asemenea să fiu tot mai bun [în ceea ce fac]”7.

De aici, dintre paradigmele devoţionale ale lumii catolice, diavolul va da buzna cu tot cu atributul lui de gardian al corectitudinii „cărţilor mele scrise cu cerneală neagră (my bookys blekyt)”, cum se spune în manuscrisul Towneley (sec. XV), printre personajele pieselor preshakespeariene. Îl întâlnim, de exemplu, în drama medievală Judecata de apoi8„îmbrăcat – conform indicaţiilor de regie – ca un diavol, cu o plasă de pescuit în mână”. Interesant este faptul că aici „Tutivillus” nu se mai prezintă ca un corector, ci ca un eretic sadea: „Acum eu sunt un maestru lollard (a master Loller)/ Şi cu asemenea oameni mă însoţesc”9. Termenul Loller devenise încă de pe la începutul secolului al XV-lea sinonim cu eretic, lollarzii, cum mai erau denumiţi adepţii lui Wycliffe, ameninţând cu reformarea din temelii a culturii monastice care îl născuse pe Titivillus. Şi iată cum, dintr-odată, demonul din scriptorium nu mai contabilizează măruntele erori, ci patronează chiar eroarea supremă, abandonarea limbii sacre şi citirea Noului Testament în limbile vernaculare, o erezie condamnată de sinodul de la Oxford (1408). Ca o ironie, un diavol anunţa toate grozăviile Reformei.

În misterul medieval Judecata de apoi, un pasaj (v. 363-368) cu iz de pamflet ne semnalează că deja începuse persiflarea limbii latine şi nu mai era mult până la abandonarea ei. Ne referim la o canis latinicus, o frază care doar imită limba latină, în care numele demonului păzitor al limbii canonice este prilej de luare în derâdere a limbii liturgice: „Mă numesc Tutivillus;/ Să sune trâmbiţele./ Fragmina verborum,/ Tutivillus colligit horum;/ Beelzabub algorum,/ Belial belium doliorum”10.

Despre disoluţia argotică a demonului păzitor al limbii sacerdotale vorbeşte şi John Heywood în ale sale Proverbe (1546), atunci când afirmă că „Nu mai există asemenea titifili (titifyls) pe pământ englezesc”11. Unde termenul titifyls este o evidentă coruptelă prin care memoria populară a păstrat amintirea demonului Titivillus.

Procesul de disoluţie semantică şi de corupere lexicală s-a datorat în bună măsură apariţiei tiparului, a trecerii de la bibliotheca dicta la bibliotheca imprimenda, care a desacralizat rolul de corrector absolut al demonului Titivillus şi a aclamat munca succedaneului uman. Aşa îl întâlneşte Shakespeare, care preia termenul prin coruptele vernaculare ce amintesc doar vag de măreţul Titivillus al culturii monastice. Vorbim aici de locuţiile „Tilly-fally”12 şi „Tillyvally” 13, interpretate de Margaret Jennings într-un studiu dedicat ca „invocaţii corupte ce fac apel la Tutivillus pentru a aduna remarci suficient de prosteşti pentru sacul său”14.

Odată cu pierderea conotativă, încărcătura demonică se diluează şi ea până la o interjecţie predicativă cu rol de a atenţiona interlocutorul că spune un lucru necuviincios şi că este mai bine să tacă. Un fel de „pssst, mai taci”. Aceasta este şi impresia pe care ne-o lasă Shakespeare prin folosirea coruptelei lângă un vocativ, ca pentru a atenţiona un interlocutor: „Tilly-fally, Sir John”, respectiv, „Tilly-vally, lady”.

În formularea lui Ben Jonson: „Wife! Buz. Titivilitium”, verbul buz şofţ, cu sensul de ‘mă laşi!’, este doar o sinergie menită să accentueze atenţionarea cu care vine termenul Titivilitium, cuvânt cu sens pierdut pe care noi l-am traduce prin ‘mai taci’. Mai mult, forma Titivilitium semnalează aici o posibilă etimologie a numelui diavolului corector, ca o trimitere pe care eruditul Ben Jonson o face la latinescul titivilicium . Este vorba de un termen antic pe care dicţionarul francez-latin din 1749 (Le Petit apparat royal) încă îl semnalează sub voce ca ‘mică murdărie pe haine’. Originea latină a acestui „lucru fără importanţă” (cf. Gaffiot, 1934) este o dovadă în plus că demonul care păzea cuvântul divin de interferenţa naturii umane a fost produsul monahismului latin.

Nu putem să încheiem fără a aminti că de aici, din apetenţa diavolului corector pentru detalii s-a născut una din temerile omului modern, consemnată şi de paremiologia populară, cum că diavolul s-ar ascunde în detalii. Aceasta este toată moştenirea lăsată nouă de Titivilitium, demonul uitat care aduna în saci micile imperfecţiuni ale textului divin, cele din care s-a născut toată aroganţa auctorială a scriitorului modern.

Note:
1 cf. The Dramatic Works of Ben Jonson, and Beaumont and Fletcher..., vol. 1, London, 1811, p. 308, în note.
2v. The Routledge Anthology of Renaissance Drama..., Oxford, 2003, p. 305, în note.
3 F. A. Alcuinus, Inscriptiones, II, în MPL 101, col. 728.
4 Ben Jonson, Epicoene; or, The Silent Woman, în ed. cit.,, p. 283-326.
5 idem, p. 308.
6 în Tractatus ascetici duo; Alter, De Poenitentia et ejus partibus; Alter, Odinarium vitae religiosae, quos ante annum Salutis MCCC scripsit Juannes Guallensis..., Moguntiae, Sumptibus Jo. Petri Zubro, 1673, p. 122.
7 The Myroure of oure Ladye. Containing a Devotional Treatise on Divine Service..., Edited from the original black-letter text of 1530 A.D...., London, N. Trübner & Co., 1873, p. 54, v. et p. 342.
8 The Last Judgment, în ed. The Broadview Anthology of Medieval Drama…, Broadview Press, 2013, p. 189-206.
9 idem, v. 311-312, p. 194.
10 idem, p. 196.
11 J. Heywood, Proverbs, I, 10, în ed. The Proverbs of John Heywood..., London, G. Bell and Sons, 1874, p. 40.
12 W. Shakespeare, Henric al IV-lea, II, 4, v. 78.
13 idem, A 12-a noapte, II, 3, v. 75.
14 M. Jennings, Tutivillus: The Literary Career of the Recording Demon, în „Studies in Philology”, no. 5/ Dec. 1977, p. 70