Generaţia tânără de absolvenţi ai Facultăţii de Istoria Artei din Bucureşti se grăbeşte să intre în pâine şi bine face, pentru că se simte nevoia unei priviri proaspete asupra artei româneşti contemporane.

Şi, chiar dacă aplicaţiile acestei generaţii se plasează pe sugestiile venite de la dascălii ei, nivelul de interpretare este cel puţin corect, surprinde, ca în cazul Dianei Ursan, prin ambiţia de a construi într-o expoziţie un discurs plastic egal de la un capăt la altul. Nu ştiu dacă în afara expoziţiei de la Galeria Moir (o găsiţi pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, la numărul 64!), foarte tânărul curator despre care scriem aici, a mai exersat vreodată pe această temă ori poate această acţiune este chiar debutul său. Cei doi artişti pe care îi selectează, Vladimir Şetran, nume mai mult decât cunoscut în arta plastică românească, venind din generaţia de aur a anilor ’60-’70, şi maturul de acum Marius Leonte, unul pictor, iar celălalt sculptor, vin în galeria amintită mai sus cu un repertoriu echilibrat ale cărui elemente, pot fără prea multă greutate, să dialogheze. Un singur inconvenient găsim acestei expoziţii şi anume acela că spaţiul este prea mic, iar fructificarea lui îi impune observatorului un efort prea mare pentru construirea analogiilor şi obţinerea unei perspective optime. Îmi amintesc cu plăcere de interpretarea profesorului Cristian Robert Velescu a asocierii pe care o făcea la celebra expoziţie de la începutul secolului trecut din New York, referitoare la asamblajul Marcel Duchamp – Constantin Brâncuşi, ce pare să fie reluat şi aici drept fir conductor către un efect scontat.
Venit din proximitatea generaţiei lui Horia Bernea, cu un debut ceva mai timpuriu, Vladimir Şetran poate să fie asimilat acesteia până la un punct, iar recapitularea parcursului artistic al acestuia este o cale pe care experimentul propriu îl detaşează în epocă. Îmi vine în minte o lucrare precum Pisica de mare, dintr-o perioadă mai veche a artistului despre care scriem, care trimite cu gândul la Praporii lui Horia Bernea şi care, prin desenul inclus, îl trădează pe desenatorul de excepţie care este Vladimir Şetran. Practician al unui figurativ rafinat – amintim aici superbele sale nuduri, ale căror linie pură încarcă imaginea de un lirism senin –, de data aceasta Vladimir Şetran plonjează total în abstract, eliminând aproape orice urmă din trecut, lăsându-se stăpânit numai de culoare. Aproape nimic din ceea ce face acum nu veţi regăsi în lucrările sale anterioare, în afară poate numai de acel aer poetic amintit înainte. Lucrează cu pastă groasă, acolo unde vrea să marcheze punctul de fugă, de parcă ar reconstrui teritorii de magmă întunecată şi stinsă, învăluită fiind de culori calde, care să împingă centrul în faţă; rozul pur verdele crud, azurul ţin culorile tari într-un suspans poetic ce înlătură orice urmă de stângăcie. Lucrările de acum nu cer nici o interpretare, se lasă privite ca experimente combinatorii de purităţi coloristice, care evacuează riguros umbrele oricărei temeri. Poate şi din cauza aceasta nici una dintre lucrări nu poartă un titlu, cum nici expoziţia în sine nu reclamă aşa ceva.
Celălalt artist, sculptorul Marius Leonte, produs şi el al şcolii bucureş tene, vine după exerciţii la fel de spectaculoase ca şi cele ale maestrului Vladimir Şetran, poate mai puţin neaşteptat în traseul său către abstractizarea formelor plastice, dar pentru cine nu-i cunoaşte lucrările de până acum şi ia contact pentru prima dată cu el îl va recepta ca fiind aşezat într-o formulă maturizată. În urmă cu câţiva ani punea în practică două proiecte, o tabără de creaţie la fabrica de bere Tuborg şi una într-un parc din oraşul Constanţa, care îi vor aduce recunoaşterea unanimă a confraţilor, dar şi a publicului. În lucrările de aici, cel puţin în cele pe care le-am identificat din postările de pe net, ni-l reamintim, ca tehnică de lucru, pe Aurel Vlad, diferit, totuşi, ca abordare tematică de acesta. Temător, dar foarte concis, autorul îşi califică lucrările din această perioadă drept nişte balauri. Facem o paranteză aici pentru a explica un lucru ce ni s-a părut de-a dreptul ieşit din comun. Nişte sondaje de opinie relevă că simplul privitor, neinstruit deci, îi citeşte lucrările ca fiind plăcute. Multe dintre ele, lucrate în manieră figurativă, sunt evident închipuiri plastice, care pleacă de la date concrete, dar rezumă în mod particular obiectul final. Cititorul acestor semne pare să înţeleagă de la sine drumul parcurs de artist, recunoaşte cu alte cuvinte în elementele concrete ceea ce cândva s-a aşezat în memorie sub înfăţişări cunoscute. Lucrările din această etapă, executate din metal, din bucăţi de tablă sudate, din tije metalice şi decupaje ondulate recuperează, într-o stare nouă, ceea ce nu ar fi putut să fie niciodată fără intervenţia artistului. Cum este greu de recuperat şi traseul aflat în plină maturizare al acestuia, deşi, la un moment dat, am fost tentat să recunosc într-un peşte metalic, aflat în parcul din Constanţa, mâna lui Giacometti. Este însă numai o părere, pentru că Marius Leonte tulbură cu tuşeul său tot timpul mărcile de prestigiu, afirmându-ş i propria viziune anterioară.
Cele câteva lucrări din expoziţia de la Moir amintesc vag de parcursul de până acum. Lucrate în bronz, sprijinite pe tije de fier ruginit, lucrările de acum par elemente esenţializate, decupate din mai vechile experimente. Am avut vaga senzaţie că suporţii de lemn au fost şi ei cândva elemente ale unei camere obscure destructurate, aşa încât imaginea dinlăuntru să se încarneze frust. Cu toate acestea bronzul patinat lasă pe alocuri strălucirea scânteietoare (dar cât de fin!), pentru a juca sugestii pe care le aştepţi. Afirmam mai înainte că ar fi fost nevoie de un spaţiu mai aerisit, mai larg, pentru ca să se închege un contrapunct mai adecvat cu lucrările lui Vladimir Şetran. Mi-am imaginat una dintre lucrările sale, care poate fi citită ca un chip venit dintr-o preistorie barbară, în linie directă cu o planetă de smoală albastră, plutind în spaţiul de azur al uneia dintre lucrările lui Vladimir Şetran. În orice caz, măcar şi pentru surpriza întâlnirii cu cele două ipostaze ale artiştilor despre care am scris aici şi expoziţia de la Moir merită văzută; Diana Ursan decupează cu precizie un moment nou-nouţ în viaţa celor doi artişti. Şi încă unul radical.