Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Dezgheţ cu voiede la partid? de Nicolae Manolescu


Iată întrebarea, referitoare la literatura anilor '60, de la care porneşte dezbaterea de miercuri 27 noiembrie din cadrul Întâlnirilor "României literare". Cînd scriu aceste rînduri, dezbaterea n-a avut încă loc, cînd vor apărea, ea va fi deja de domeniul trecutului. Aşa că n-o pot nici influenţa, nici beneficia de pe urma ei. Editorialul meu reprezintă un punct de vedere personal, pe care-l voi expune ca atare şi în dezbatere.

Două serii de fenomene politice s-au intersectat în viaţa literară românească a deceniului 7. Au fost, mai întîi, circumstanţele externe. Europa de Est se afla, toată, sub efectul destalinizării. Raportul secret al lui Hruşciov din 1956, în care crimele lui Stalin erau denunţate oficial de către sovieticii înşişi, a fost considerat, de către unii analişti, chiar de pe atunci, drept începutul sfîrşitului sistemului comunist. Cu toată reprimarea violentă a revoluţiei ungare, valul liberalizării atinsese coastele tuturor ţărilor din această parte de lume. El va culmina în 1968 cu primăvara de la Praga. Procesul n-a fost uniform. Dezgheţul (termenul a fost folosit de Ilya Ehrenburg în titlul unui roman al său din epocă) a fost întrerupt de scurte perioade de reîngheţ, cînd liberalizarea a cunoscut reveniri la dogmatism. Sînt unii care cred că pînă şi cuvîntul liberalizare trebuie pus între ghilimele: liberalizarea n-ar fi fost una reală, ci doar un simulacru. Fapt este că lumea întreagă se schimba sub şocul evenimentelor de la finele deceniului anterior.

Şi în România s-a resimţit acest şoc. Nu într-o măsură la fel de mare ca în Ungaria sau Cehoslovacia şi într-un mod întrucîtva diferit, dar s-a resimţit şi consecinţele pot fi constatate de către istorici. Între ei, şi aceia ai literaturii. Destalinizarea a fost minimă în România. Şi a avut, începînd îndeosebi din aprilie 1964, un pronunţat caracter antisovietic. Nu întîmplător, România va fi singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care nu va participa (nu va fi solicitată?) la invadarea Cehoslovaciei. Opoziţia lui Ceauşescu la invazie nu s-a datorat simpatiei faţă de spiritul reformei cehoslovace, dar antipatiei faţă de hegemonia sovietică. Pe de altă parte, alegerea lui Ceauşescu în fruntea PCR a jucat un rol însemnat în particularitatea românească a procesului. Nici un alt şef de partid comunist din Est nu a urmărit să se delimiteze de predecesorii săi într-o manieră la fel de originală ca liderul român. Nici Gomulka, în Polonia anului 1956, nici Dubcek în Cehoslovacia anului 1968. Originalitatea lui Ceauşescu a constat în a o rupe cu forme şi cu persoane din trecut, fără a se atinge cîtuşi de puţin de esenţa sistemului. N-a existat nici o primăvară de la Bucureşti. Nici o reformă dinlăuntru a PCR. Şi nici o conştiinţă a necesităţii ei.

În aceste condiţii, liberalizarea a fost ea însăşi la noi una originală. Se poate afirma că scriitorii au profitat la maximum din minima flexibilizare politică a regimului. În Polonia, Cehoslovacia sau chiar Ungaria, noii lideri au dorit să se deschidă spre regimuri mai democratice şi, în orice caz, mai puţin marcate ideologic. În România, Ceauşescu n-a avut nici o clipă această intenţie. Dacă a fost obligat să simuleze deschiderea, a fost pentru a putea cîştiga o bătălie de imagine: necunoscut de opinia publică românească, cu un sprijin precar în partid, el trebuia să se prezinte ca un lider capabil de înnoire. Naţionalismul lui Ceauşescu, mai vizibil după 1971, a fost la origine un antisovietism, prelungind acţiunile lui Dej. Ceauşescu era îndeajuns de paranoic spre a se visa un lider al întregului lagăr comunist.

Scriitorii au înţeles asta mai repede decît alţii. Relaxarea cenzurii din ultimii ani ai deceniului 7, accesul la patrimoniul naţional prin publicarea unor opere anterior interzise, traducerile din literatura occidentală contemporană (alta decît cea sovietică) au fost biruinţe ale obştii în mai mare măsură decît încuviinţări ale oficialităţii. Oficialitatea a fost prinsă într-un joc de care iniţial avea absolută nevoie şi pe care l-a scăpat mai apoi de sub control. Reîngheţul ideologic din 1958 şi din 1971 este dovada faptului că PCR îşi dădea perfect seama de consecinţele şi de riscurile procesului de liberalizare. Mai mult, că încerca să-l curme. Între 1971 şi 1979 oficialitatea a făcut tot ce a putut ca să distrugă mugurii reformei. I-a fost necesar aproape un deceniu pentru asta. Scriitorii n-au cedat nici uşor, nici de bună voie. Disidenţa şi emigraţia din rîndurile breslei încep abia în anii '70: atunci cînd scriitorii îşi pierd ultimele speranţe de a putea conserva ceea ce obţinuseră în anii '60.

Acestea fiind zise, e destul de limpede ce a vrut cu adevărat PCR şi despre ce fel de dezgheţ a fost vorba în România. Fără a ţine cu orice chip să flatez contribuţia literaţilor noştri, sînt silit de evidenţe să-i atribui un merit esenţial în procesul de liberalizare din deceniul 7. Şi să remarc totodată că tocmai voinţa politică oficială a lipsit din acest proces, care s-a desfăşurat oarecum împotriva intenţiilor conducerii PCR.

P.S. Singura concluzie fermă pe care întîlnirea din 27 noiembrie mi-a permis-o (dincolo de punctele de vedere exprimate de participanţi) a fost una, cel puţin pentru mine, neaşteptată: resposabilii cu politica culturală a PCR par să fi fost, în anii '60, conştienţi exclusiv de importanţa desovietizării, nicidecum de aceea a destalinizării regimului comunist român. Dezgheţul n-a putut fi, în aceste circumstanţe, nici cu voie, nici fără voie de la partid: pur şi simplu partidul nu avea conştiinţa procesului de liberalizare şi deschidere la care îl obliga situaţia internaţională de după 1956, în care se găsea, fără să-şi dea seama, în mod "obiectiv", împins de la spate; aproape unica sa preocupare a fost să se desprindă din laţul sovietic, ceea ce, luat în sine, era un fapt pozitiv, dar care nu l-a condus spre reforme interne, precum în Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia (iar în anii '80 chiar şi în Uniunea Sovietică), ba, din contra, l-a determinat la un comunism cît mai "ortodox", capabil să contracareze riscurile destalinizării şi să menţină intact monopolul puterii. Cultura a fost singurul domeniu în care a existat o brumă de libertate, oarecum ca efect pervers al rigorismului politic, economic şi social. Acesta a fost paradoxul dezgheţului à la roumaine dintre 1956 şi 1971.