Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Devălmăşie de Liviu Dănceanu


Aidoma oricărui parcurs diacronic, istoria muzicii savante se înfăţişează privitorului ca emula timpului, depozit al experienţelor şi experimentelor, martor al trecutului, exemplu şi aviz al prezentului, avertisment al viitorului. în învolburata ei evoluţie, muzica savantă şi-a desemnat patru categorii spaţiale - modalismul, tonalismul, serialismul şi spectralismul -, patru tipuri de cărămizi (altfel spus, materiale de construcţie), care au ocupat poziţii clar precizate şi delimitate (mai puţin spectralismul, aflat în compenetraţie cu celelalte sisteme extratemporale). Sistemul modal a dominat creaţia sonoră secole de-a rîndul, de la muzica antică greacă pînă la cea gregoriană, bizantină şi renascentistă. A urmat tutela intransigentă, coercitivă a sistemului tonal, sub care a mijit şi înflorit totalitatea creaţiilor baroce şi clasico-romantice. Pentru ca apoi, odată cu exacerbarea spiritului contestatar şi non-conformist, la început de secol 20, să vină vremea serialismului, cu întregul lui alai constructivist şi formalizator, un serialism care a coabitat mai mult sau mai puţin amiabil cu varii paradigme modale, la fel de abstracte, de disonantice şi de artificiale ca şi sistemul serial. Ideea de coabitare a proliferat şi în deceniile din urmă ale veacului trecut, perpetuîndu-se şi astăzi cînd, alături de cele mai neaoşe ori, dimpotrivă, mai altoite forme de modalism, tonalism sau serialism, şi-a făcut simţită prezenţa şi sistemul spectral, cel ce a instaurat nostalgia pentru recuperarea naturalităţii şi intimităţii sunetului, precum şi şansa muzicii culte de a ieşi din criza ei de autoritate şi chiar de identitate, criză în care a intrat tocmai datorită coabitărilor circumstanţiale ori fortuite. Pentru cel ce scrutează sistemul modal în întreaga lui imensitate, priveliştea este dominată de dubla perspectivă, cantitativă şi calitativă, după care s-a ordonat totalitatea entităţilor modale. Ordinea cantitativă a dislocat pe de o parte prepentatoniile de tipul oligocordiilor, pe de altă parte pentatoniile şi postpentatoniile (moduri ce încorporează mai mult de cinci frecvente). Ordinea calitativă a separat modurile în tonii (categorie a scărilor dispuse prin trepte alăturate şi/sau salturi intervalice) şi cordii (moduri ale căror scări sunt dispuse exclusiv prin mers treptat). Dar perspectiva calitativă oferă totodată şi un spectacol dichotomic prilejuit de prezenţa conceptelor de diatonism şi cromatism. Sistemul tonal a fost cotat în mod constant drept principiu suveran, hegemonic de organizare spaţială a muzicii. Au existat chiar teorii conform cărora dintr-un punct de vedere abstract, anistoric, modalismul însuşi ar fi o subcategorie a sistemului tonal (idee împărtăşită, printre alţii, de Dimitrie Cuclin). Din perspectivă conceptuală însă, tonalitatea a mărturisit mereu virtuţile (dar şi păcatele) fenomenului gravitaţiei şi convergenţei sunetelor unei structuri heptatonice denumită gamă către un centru sonor denumit tonică. La rîndul lui, serialismul, fie el dodecafonic sau tronsonal, fie integral sau defectiv, nu a tolerat nici un fel de sugestii care ar fi putut să se insinueze sub presiunea tonalismului ori modalismului. Muzicile seriale şi post-seriale au afişat o sufocantă propensiune pentru detaliu sau pentru tratarea strictă a structurii extratemporale, considerată ca fiind o perpetuă variaţiune a unei entităţi tematice aflată într-o veşnică aventură. începînd cu anii '60 ai secolului 20, serialismul s-a scufundat în apele tot mai tulburi şi mai reci ale aleatorismului, ale muzicilor stochastice ori electro-acustice, dominate de sunetul-gest, sunetul-pur, de zgomote sau armonicele naturale. Aflat în faza lui integrală, absorbantă şi acaparatoare, serialismul a devenit în cele din urmă caduc, un non-sens, fiind devansat de alte forme hegemonice de cuantificare a materialului sonor cum ar fi, de pildă, calculul probabilistic, sitele numerice sau geometria fractală, ce au captat în vîltoarea lor trupul muzicii, scăpîndu-le însă, printre degete, sufletul. De la descoperirea lor de către Mersenne în 1627, armonicele naturale au fost revendicate de către sistemul tonal ori, în parte, de cel modal şi chiar serialismul, în mod indirect, le-a băgat în seamă de vreme ce, prin ricoşeu, s-a străduit cu abnegaţie să evite şi să excomunice eventualele lor sugestii şi contagiozităţi. Prin recule, armonicele naturale şi-au fundamentat statul lor de drept - sistemul spectral -, în care dexteritatea şi ştiinţa fizicianului au jucat rolul lui ancillae musicae, în timp ce talentul şi inteligenţa compozitorului au fost apanajul lui magistrae musicae. Urechea umană, în special cea europeană, a indus un anume sens restrictiv (în plan cantitativ) organizărilor spaţiale, impunînd o tendinţă ordonatoare, simplificatoare. Dacă la primitivi, bunăoară, scările sonore, fie ele oligocordice, pentatonice sau heptatonice, se înfăţişau într-o infinitate de variante (varietate stimulată, fireşte, şi de limbajul netemperat), pe parcursul evoluţiei fenomenului muzical, selecţia scărilor va ajunge pînă acolo încît la vechii greci şi, ulterior, în Evul Mediu, de exemplu, vor rămîne doar modurile heptatonice diatonice, autentice şi plagale. Asistăm deci la un proces de simplificare, continuat şi în secolele următoare cînd vor fi consacrate cele două game ale sistemului tonal: gama majoră şi gama minoră. De aici şi pînă la dodecafonism nu a mai fost decît un pas, săvîrşit în anii '30 ai veacului trecut cînd s-a instaurat povara unui singur mod - totalul cromatic - ce a funcţionat într-un regim temperat (sever şi impalcabil), şi care a estompat pînă la suprimare, fie printr-o croială atonală ori serială, fie prin brodarea clusterelor sau texturilor microintervalice, generozitatea unor ethosuri născute din încrengături spaţiale cît mai diverse. Toate tipurile de cărămizi muzicale au fost succesiv îngurgitate de muzica savantă printr-o pîlnie cu baza orientată în epoca monarhiei modale şi vîrful în epoca dictaturii seriale şi apoi a supremaţiei spectrale. Astfel arta sonoră a operat exclusiv cu moduri timp de un mileniu şi mai bine, cu game - cîteva secole, cu serii şi cu spectre (ne-exclusiv) - doar cîteva decenii. Azi pîlnia pare că s-a astupat, iar ceea ce s-a scurs din aceste materiale de construcţie de-a lungul timpului s-a amestecat într-o harababură din care nu se pot înălţa decît clădiri sonore pestriţe, edificii rocamboleşti ori hazardate rodomontade acustice. Cît va mai dura această devălmăşie a resturilor de materie primă? Cît va mai alimenta ea producţia de bunuri muzicale culte? Cert este că, aşa cum există o criză a petrolului, există şi o criză a materialelor sonore de construcţie. Iar sursele alternative nu se prea întrevăd. Şi nici nu cred că în muzică ele sunt posibile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara