Să facem un efort şi să ne scuturăm mintea de scenariul unei campanii concertate îndreptate împotriva lui Gabriel Liiceanu. Să privim aşadar cazul ziaristului craiovean găzduit de Ziua ca pe un act de agresiune culturală în care un gazetar acuză grav un intelectual sprijinîndu-şi afirmaţiile pe nişte argumente ce se vor cît mai solide cu putinţă. Cum e vorba de învinuirea de plagiat, argumentele de care are nevoie ziaristul nostru pentru a ne convinge că are dreptate nu pot fi decît probe materiale ce dovedesc tocmai existenţa plagiatului. Numai că, după "tăria" probelor invocate şi după felul în care sunt ele prezentate în ziarul Ziua din 12 martie 2007, putem să ne facem o imagine nu atît în privinţa plagiatului, cît mai degrabă a autorului învinuirii. Cu cine avem aşadar de-a face? Oricît ţi-ai spune că trebuie să păstrezi un ton moderat, folosind un limbaj cît mai tehnic şi mai sterilizat de nuanţe emotive, cuvintele prin care poţi descrie spectacolul oferit de ziaristul craiovean nu pot fi nici reţinute, nici tandre. Căci, întîi de toate, sare în ochi faptul că avem de-a face cu un detractor ale cărui legături cu filozofia nu depăşesc pragul diletantismului. Profesorul Mircea Dumitru, în Cotidianul din 14 martie, a făcut în mod exemplar anatomia acestui diletantism ilustrat în marginea primelor acuze lansate de ziaristul craiovean la adresa lui Gabriel Liiceanu în ediţia de acum două săptămîni a ziarului Ziua. Voi reveni aici, oprindu-mă asupra noilor "probe de dosar" - din nou Heidegger şi, de astă dată, şi Petru Creţia - aduse în discuţie în noua rundă de detractare din Ziua. Ceea ce ne izbeşte de astă dată este că avem de-a face cu un gazetar a cărui lipsă de discernămînt îl împiedică să vadă că probele pe care le prezintă arată contrariul a ceea ce vrea să dovedească de fapt. Nu poţi să nu încerci o stare de stupoare văzînd cum sunt reproduse cîteva pagini fotocopiate din care singurul lucru care reiese este nu un plagiat, ci completa obtuzitate a acuzatorului. Soliditatea probelor puse în discuţie este nulă, de vreme ce simpla comparaţie a paginilor reproduse în ziarul Ziua arată că, în ambele cazuri, Gabriel Liiceanu nu a făcut decât să indice sursa din care şi-a extras ideile. Un alt lucru care ne sare în ochi este cecitatea mentală pe care o pune în joc ziaristul nostru craiovean. El invocă detalii livreşti a căror relevanţă nu o poate intui. Se vede limpede că citatele pe care le foloseşte nu au fost depistate de el. Contrastul dintre lipsa de familiaritate cu care manevrează fragmentele în cauză şi gravitatea acuzelor pe care le aduce este extrem de vizibil. E ca atunci cînd un copil, pomenin­du-se în faţa unei maşinării al cărei mecanism nu-l cunoaşte, o foloseşte după ureche încredinţat fiind că ştie ce face. Cred că, primind pe tavă fragmentele pe care le-a reprodus în pagina a treia a ziarului Ziua, ziaristul nostru nici măcar nu le-a citit cu atenţie. Sau, în orice caz, nu le-a înţeles. Altfel şi-ar fi dat seama că ele spun tocmai inversul lucrului pe care detractorul nostru a dorit să-l spună, şi anume că Gabriel Liiceanu indică în ambele cazuri, în mod exemplar, sursa din care şi-a extras ideile. Numai că, dacă în cazul lui Heidegger e vorba de o expresie ("omul este to deinotaton") căreia Gabriel Liiceanu îi indică în fraza imediat următoare originea (cartea Introducere în metafizică a lui Martin Heidegger), în cel de-al doilea caz e vorba de o suită de cuvinte greceşti desprinse din notele pe care Gabriel Liiceanu le-a elaborat împreună cu Petru Creţia la dialogul platonician Hippias Minor. Cînd însă ajungi să spui că, în ediţia din 1976 de la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, notele la dialogul platonician sînt semnate de amîndoi intelectualii, pentru ca apoi să adaugi că, peste 30 de ani, Gabriel Liiceanu recunoaşte că de fapt notele nu sînt ale lui, ci ale lui Petru Creţia, înseamnă să calci, adînc şi apăsat, în zona abjecţiei. În fond, cînd e să răstălmăcim cuvintele unui om de a cărui fiinţă ne leagă - fiind incapabili să admirăm şi să iubim - o incurabilă şi stăruitoare invidie, nu se poate să nu găsim în fiecare propoziţie sensuri care să dea apă la moară dispoziţiei noastre sufleteşti. Nimic nu deformează mai mult lectura unui text decît ochiul unui om în al cărui suflet ura şi-a ridicat metereze patologice. Ziaristul craiovean pare o marionetă trasă din umbră de sforile înmuiate ani la rînd în otrava unor frustrări şi complexe tenace. Frustrări şi complexe de filozofi veleitari, de discipoli închipuiţi, de cărţulii şi broşuri de pripas, neluate de nimeni în seamă. Asmuţit într-o luptă a cărei miză sordidă o cunoaşte exact şi din care speră să iasă cu un strop de notorietate aninat pe buzele arse de nevoia unei recunoaşteri publice, gazetarul de la Ziua ajunge să afirme, îmbrîncit din spate de mîna nevăzută a otrăvitului prieten, lucrul enorm că "întreaga peratologie (ştiinţa limitei) a lui Liiceanu este preluată din Frică şi cutremur a lui Kierkegaard". Poţi oare să te lupţi, făcînd uz de evidenţe, nuanţe şi distincţii, cu un om al cărui diletantism cultural, dublat de zăcămintele amintite de ură, i-au blocat facultatea discernămîntului? Mai poate oare un asemenea om să perceapă argumente elementare? Degeaba ai să-i spui, de pildă, că, dacă i-ar trece cuiva prin cap să plagieze un text filozofic, ultimul lucru pe care l-ar face ar fi să-şi aleagă un autor al cărui nume să poată fi pus în legătură cu al său. Acesta ar căuta, dimpotrivă, texte cît mai obscure, scrise de autori al căror nume nu va intra niciodată în raza de atenţie a publicului românesc. În nici un caz el nu s-ar apuca să pastişeze autori cu care memoria colectivă a ţării sale îl asociază în mod spontan, graţie cîmpului de prestigiu în care este prins împreună cu ei. Cum Dumnezeu să plagiezi filozoful de a cărui pătrundere şi impunere pe scena culturală românească ţi se leagă definitiv numele, şi anume Heidegger? Dacă Gabriel Liiceanu nu ar fi existat, Heidegger nu ar fi ajuns să aibă pregnanţa pe care o are astăzi în spaţiul filozofic românesc. Cînd cel care a făcut şcoală la propriu în privinţa stilului în care trebuie tradus Heidegger în româneşte este învinuit de plagiat după filozoful ger­man, atunci patologia spiritului la noi e la apogeu. Iarăşi, cred, degeaba i-aş spune unui asemenea om cu judecata inflamată că în ecuaţia minţii unui intelectual ideea plagiatului nu apare decît atunci cînd celelalte resurse de afirmare culturală au fost epuizate. Faci pe plagiatorul atunci cînd, rîvnind recunoaşterea, îţi dai seama că altă soluţie nu ţi-a mai rămas. Şi atunci compilezi de unde poţi şi conspectezi de unde nimereşti, în speranţa vană că laurii recunoaşterii se vor pogorî asupra ta într-un final. Dar de ce recunoaştere, te întrebi, mai avea nevoie Gabriel Liiceanu în 2006, cînd a publicat cartea Despre minciună, ca să recurgă la plagierea lui Heidegger sau Creţia? Ce om cu scaun la cap ar putea crede că un intelectual precum Gabriel Liiceanu, sub a cărui influenţă culturală s-a format în ultimii 17 ani o nouă generaţie de filozofi şi care a dat culturii române cărţi ca Jurnalul de la Păltiniş, Despre limită sau Uşa interzisă, ar mai avea nevoie astăzi de sporirea prestigiului prin săvîrşirea unui plagiat într-o Notă introductivă sau în paranteza unei digresiuni culturale? Se poate intra în memoria colectivă în două feluri: fie sculptînd, dacă te cheamă Michelangelo, o Pieta, fie, dacă te cheamă Laszlo Toth, mutilînd-o. Fie pictînd, dacă te chea­mă Rembrandt, Rondul de noapte, fie, dacă te cheamă Wilhelmus de Rijk, tăind pînza aceasta pe diagonală cu cuţitul. Ion Spânu a ales varianta a doua. Perdantă. Ca să aflu numele celor doi mutilatori a trebuit să navighez îndelung pe internet. Am găsit numele lor la "Michelangelo. Vandalism" şi la "Rembrandt. Vandalism". Oamenii i-au uitat. Ei nu se obosesc să ţină minte numele imaculatorilor. Peste ani, numele lui Ion Spânu va putea fi găsit pe Google la "Liiceanu. Vandalism".