Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Destine în derivă de Tudorel Urian

Istoriile literare din perioada comunistă făceau o distincţie netă între literatura română publicată înainte şi după 23 august 1944. Pentru multe generaţii şcolite în anii "puterii proletare", literatura de după 23 august 1944 devenise echivalentă cu literatura scrisă în perioada comunistă, iar referirile la începuturile acestei perioade duceau automat cu gândul la deşeurile literare din anii de glorie ai "proletcultismului". Câteva romane (re)publicate în anii '90 au produs uriaşe revelaţii şi au făcut să se vorbească despre o "generaţie pierdută" a literaturii române. Este vorba despre cărţile scrise în scurtul interval de libertate dintre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945) şi abdicarea Regelui Mihai (30 decembrie 1947), de autori care, dintr-un motiv sau altul, au fost puşi la index în perioada comunistă. În istoria literaturii române, autori precum Mihail Villara (Mihail Fărcăşanu), Pavel Chihaia, Alexandru Vona (Albert Samuel Bejar y Mayor), Theodor Cazaban sunt percepuţi ca autori ai unei singure cărţi. După debutul fulminant cu romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi, Mihail Fărcăşanu (Villara), fostul lider al tineretului naţional liberal, a reuşit să se refugieze în Occident. A fost condamnat la moarte în contumacie de regimul comunist, dar şi-a continuat politica anticomunistă (la un moment dat a ajuns chiar directorul postului de radio "Europa liberă") sacrificându-şi însă cariera literară atât de promiţător începută. Alexandru Vona şi-a scris romanul Ferestrele zidite în anul 1947, dar l-a publicat abia la începutul anilor '90. Stabilit la Paris, Theodor Cazaban şi-a tipărit la galonata Editură Gallimard, în anul 1960, singurul său roman (Parages). O versiune românească a acestei cărţi nu a apărut încă, cu toate că au trecut mai bine de 18 ani de la prăbuşirea regimului comunist. În fine, cazul cel mai interesant este cel al lui Pavel Chihaia. După ce în anul 1947 îi apare admirabilul roman Blocada (Editura Cultura Naţională, prefaţă Petru Comarnescu), autorul rămâne în ţară, dar renunţă la literatura de ficţiune pentru a nu face concesii noilor imperative ale realismului socialist. Publică exclusiv studii de istoria artei. Se stabileşte în Germania, în anul 1978, şi devine unul dintre colaboratorii de mare prestigiu ai postului de radio "Europa liberă". În mai multe interviuri publicate după căderea comunismului vorbeşte despre romanul Hotarul de nisip, pe care l-ar fi scris în perioada 1952-1955 şi la a cărui revizuire lucra la momentul respectiv.

De la început trebuie spus că, din punctul de vedere al criticii literare, un roman scris între anii 1952-1955 şi publicat în ... 2007, după substanţiale revizuiri, este mai mult decât dificil de apucat. Unde trebuie situat acest roman? În contextul literar al primilor ani postbelici sau în noua paradigmă literară a (post)modernităţii, specifică anilor de început ai mileniului III? Citind cartea, se simte, indiscutabil, l'air du temps, atmosfera de derută existenţială de la începutul anilor '50, combinaţia de speranţă şi disperare din primii ani ai comunismului, când intenţiile noilor autorităţi deveniseră clare, dar experienţa democraţiei interbelice îi făcea încă pe oameni să creadă că, în pofida probelor care se adunau cu fiecare zi, scenariul catastrofă putea fi încă împiedicat (mulţi stăteau cu urechile lipite de aparatele de radio şi cu ochii pe cer în aşteptarea avioanelor americane, alţii îşi puneau speranţele în trupele de partizani din munţi sau în eventuala îndulcire a regimului ca urmare a negocierilor diplomatice dintre occidentali şi liderii comunişti). Nu este mai puţin adevărat că spre finalul cărţii Pavel Chihaia demonstrează că este deplin familiarizat cu tehnicile textualiste. Prin procedeul mise en abîme ceea ce până atunci fusese filonul principal al romanului devine poveste în poveste, iar naratorul omnisicient de până atunci se transformă într-un modest inginer al textului literar. Mărturisirea sa ţine jumătate de confesiune asupra creaţiei, jumătate de critică literară propriu-zisă: "În primul rând titlul. În mod firesc, m-am gândit la titlu, înainte de a-mi desfăşura întreaga acţiune a romanului, preocupat de obsesiile noastre în legătură cu două realităţi: pe de-o parte, peisajul social în care ne aflăm, cu legi barbare, primitive, lipsite de semnificaţie şi, pe de alta, lumea liberă, pe care o admirăm, în care am dori să ne aflăm, să mărturisim ceea ce avem de spus. Între aceste două lumi există pentru noi, cei din Constanţa şi împrejurimi, un hotar şi, anume, plaja de nisip (...). Despărţind ţara invadată de sovietici de peisajul celor care cred în idealurile cunoscute cândva şi de noi, îndepărtate de această negură ucigătoare. Motiv pentru care am gândit că titlul cel mai potrivit al romanului meu ar fi Hotarul de nisip" (pp. 140-141). Aceste precizări metatextuale (şi oarecum stranii în derularea acţiunii) par rodul unui adaos târziu la textul scris la începutul deceniului şase. Cu atât mai mult cu cât ele sunt reproduse aproape textual în interviurile despre carte pe care autorul le-a acordat după căderea comunismului.

Romanul Blocada a pus în evidenţă formidabilul talent de povestitor al lui Pavel Chihaia. În evocare sa, vechiul port Constanţa devine un tărâm mitic, încărcat de pitoresc, populat de oameni cu destine grele în spate. Un loc aflat la îngemănarea istoriei cu mitul, cu eroii lor puternici, supravieţuitori într-un mediu arid, în ochii cărora străluceşte însă perpetua promisiune de libertate a mării. Aceste calităţi care au făcut din Pavel Chihaia unul dintre prozatorii foarte importanţi ai literaturii române postbelice sunt prezente şi în Hotarul de nisip. Cel puţin începutul romanului vizează un prag al perfecţiunii literare. Amplul tablou al cetăţenilor de origine greacă stând la cozi pentru a pune la punct ultimele formalităţi în vederea emigrării se află în topul celor mai bune pagini de proză scrise vreodată în limba română. Pavel Chihaia ştie ca nimeni altul să descrie combinaţia de teamă, speranţă, bucurie, nostalgie, nerăbdare, durere, uşurare, incertitudine din sufletele celor care au certitudinea că vor scăpa din calvarul comunist, dar şi neliniştea că se vor avânta în plin necunoscut. Toate aceste pagini se citesc cu sufletul la gură, ritmul acţiunii, atenţia acordată detaliilor şi fineţea analizei psihologice dovedind, fără putinţă de tăgadă, că ne aflăm în faţa unui mare prozator. Deruta existenţială a unui bărbat venit să îşi conducă familia spre vaporul libertăţii este descrisă în cuvinte puţine din care însă răzbate o întreagă dramă: "Sergentul îi arătă capul scărilor. Primul pas i-a fost mai greu. Nu se sprijini cu toate că se înapoia spre un gol, un deşert fără limite. Existenţa lui. Paltonul îl trăgea ca un bolovan. Era lucrul cel mai de preţ pe care ele puteau să-l vândă acolo. Emigranţii îl priveau de jos. Îşi imagina ochii lor nemişcaţi în feţele cenuşii, livide. Dar urmau cu toţii să dispară de pe stradela aceea, să fie eliberaţi, să se stabilească undeva în lumea liberă. El nu avea paşaport. Nu va mai exista nimeni pe trotuar, sub pini, lângă barieră. Nici femeia şi copiii lui. Numai el se va roti singur, mereu, în jurul turnului de piatră." (p. 8)

Alte pagini antologice pun în evidenţă blocajul de comunicare, stânjeneala existentă între doi foşti colegi de liceu şi prieteni foarte buni, care se reîntâlnesc imediat după schimbarea de regim fără să ştie cu certitudine dacă opţiunile politice ale celuilalt au suferit sau nu modificări în funcţie de noua realitate. Lumea s-a schimbat şi oamenii odată cu ea, chiar dacă numele înscrise în buletine, obiectele din casă şi chipurile au rămas aceleaşi. Deruta existenţială este totală.

Tentaculele noii ordini se întind ca norii negri şi riscă să sufoce orice speranţă de libertate. Situaţie cu atât mai greu de înţeles cu cât ea îi afectează pe nişte oameni născuţi în libertate şi educaţi în cultul ei.

Inegal şi, pe alocuri, având aerul unei opere aflate încă în stadiul de şantier, Hotarul de nisip, de Pavel Chihaia, este un roman al marilor anxietudini existenţiale şi o odă a libertăţii, simbolizată prin întinderea nesfârşită a mării. O carte camusiană care, per total, fără să se ridice la valoarea Blocadei, conţine fragmente de mare literatură. O dovadă în plus a extraordinarului potenţial epic al lui Pavel Chihaia, unul dintre reprezentanţii emblematici ai "generaţiei pierdute".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara