Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Despre viciile lumii postmoderne de Adina Diniţoiu


Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne,
prefaţă de Carmen Muşat,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011, 116 pag.

Apărut în 2011 la Editura Tracus Arte, volumul Viciile lumii postmoderne de Gheorghe Crăciun adună o serie de texte (unsprezece) publicate de scriitor, pe măsura scrierii lor, în revista Observator cultural, între 12 octombrie-21 decembrie 2006 (ultimul text, „Singurătatea utilizatorului de telefon mobil” a rămas neterminat), alături de câteva pagini de jurnal inedite – paginile din „caietul bordo”, cum scrie Carmen Muşat în prefaţa cărţii –, acestea din urmă datând din perioada 16 iulie 2006-15 ianuarie 2007 (la 30 ianuarie 2007, scriitorul se stingea din viaţă). În prefaţa ediţiei, Carmen Muşat consideră – şi pe bună dreptate – volumul, în ansamblul său, drept un „«jurnal de idei» conectat la realitatea imediată”: „A consemnat (Gh. Crăciun, n.m.) intenţia sa de a scrie «o carte de idei» într-o agendă cu coperte bordo unde, începând din 16 iulie, a schiţat minuţios proiectul volumului despre «viciile lumii postmoderne». «Caietul bordo» l-a însoţit în timpul spitalizării din ianuarie 2007 (de altfel, ultima însemnare datează din 15 ianuarie 2007).” Un „«jurnal de idei» conectat la realitatea imediată, trăgându-şi, de altfel, substanţa din concretul lumii înconjurătoare, o lume filtrată permanent printr-o conştiinţă teoretică acută, atentă în egală măsură la dimensiunea senzual-senzorială a lumii şi la cea semnificativă” („Vidul de fundamente şi deriva postmodernităţii”).
Pe urmele lui Baudrillard, citat de altfel în carte, eseistul Gheorghe Crăciun întreprinde – la jumătatea drumului dintre eseu personal şi eseu filozofic, dintre proza de idei abstractă şi exemplul concret – o critică a societăţii de consum capitaliste şi, mai larg, a postmodernităţii, văzute – aceasta din urmă – ca o epocă a contingenţei, a diseminării, a suprafeţelor sau a „simulacrelor” (cu termenul lui Baudrillard), pe scurt o epocă lipsită de transcendenţă, de preocuparea metafizică. Or, „viaţa umană în afara iluziei metafizice e imposibilă” – scrie Gheorghe Crăciun, vechiul promotor optzecist al postmodernismului (ca formulă de frondă, de impunere teoretică şi generaţionistă, în anii ’80).
Aşa cum notează în primul eseu, „Pe un peron de metrou”, Gh. Crăciun îşi doreşte să scrie „o carte vie, fără repere bibliografice”, în care „conceptualizarea” – adesea în siajul unor filozofi francezi poststructuralişti (Deleuze, Derrida, Baudrillard) – să nu confişte „tensiunile umanului”, ci dimpotrivă, să dea seamă de drama individuală, recte personală din spatele strategiilor de seducţie ale consumismului: „Cartea pe care aş fi vrut s-o încep chiar acolo, pe peronul staţiei de metrou, ar fi trebuit să fie un repertoar de concepte vicioase ale lumii de azi, un fel de dicţionar de concepte viciate de însuşi modul de funcţionare al acestei lumi. Şi cum funcţionează ea? Reticular, rizomatic, disipativ, prinsă întro vastă reţea de încrengături, capilare, dendrite, conexiuni, comuniuni, simbioze. Mă gândeam că ar trebui să scriu nu doar despre diversitate, ci şi despre diferenţă şi unicitate. N-aveam cum să scap din vedere o «semanaliză» a prezenţei, un posibil discurs despre spectacol constituit în afara artelor spectacolului. Apoi ar fi urmat, la rând, repetiţia, multiplicitatea, virtualitatea, alteritatea, comunicarea instantanee, atingerea, fantasma, surogatul, corpul, absenţa, voyeurismul, diseminarea, indeterminarea, interfaţa (şi eu eram acolo o prezenţă de interfaţă de care nimeni nu era conştient)”. Despre toate acestea scrie pertinent eseistul, pornind de la realitatea socială în care trăieşte – una de trecere bruscă de la cotidianul cenuşiu, uniform şi resemnat din comunism la lumea hipercolorată a consumului obsesiv din capitalism, adică o „lume de mărci şi branduri, etichete şi termene de garanţie” – un prezentism (cu termenul istoricului François Hartog) marcat de o nouă dictatură, a pieţei (una economică, nu politică).
„Viciul e o trebuinţă împinsă la exces”, notează Crăciun, şi chiar cu asta se ocupă, în fond, societatea de consum. „Trebuinţele – continuă el – pot fi formale sau fundamentale, stilistice sau substanţialiste, spectaculare sau ontologice”. Or: „Viciile lumii de azi privesc fondul nu forma. Nu de forme ar trebui să ne temem, ci de capacitatea lor de ocultare”. Ele ocultează de fapt metafizicul, ceea ce este dincolo de prezent, ceea ce dă sens existenţelor individuale, valorile perpetuate de tradiţie („subiectivizate”, asumate individual), punând în loc un hedonism frenetic, consumerist şi fantasmatic: „Dumnezeu, lumea de dincolo, cultul strămoşilor, frica de moarte sunt valori care ar trebui să se afle în subiectivitatea noastră cea mai intimă. (...) Viteza, diversitatea, produsul, consumul, cu toată cohorta lor de idealisme, sunt fantasme care ocupă acest loc lăsat liber, dar îl ocupă prin presiune, prin miraj, prin control şi direcţionare subliminală”. Trebuie să recunoaştem că eseurile din volum, deşi realizează o critică deja „clasică” a postmodernităţii şi a societăţii de consum, sunt la fel de actuale şi astăzi, în 2013, căci „referentul” e, practic, neschimbat, iar e


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara